„Pelasgii – valahi înveşniciţi în mitul Blajinilor“
5.
(va urma)
Aceste Ostroave Albe sau Insule Albe sunt consemnate de autorii antici, aşa după cum am arătat, ca spaţiile de
origine ale hiperboreilor, identificaţi, tot de ei, cu pelasgii.
În sprijinul celor afirmate vom aduce în discuţie epitetul alb, care se constituie ca element comun al spaţiului
existenţial şi al hiperboreilor, sau al pelasgilor şi al blajinilor.
Acest termen nu este legat de culoarea albă, însemnând puritatea în primul rand, ci are o semnificaţie mult mai
adâncă şi de aceea mai greu de depistat.
Se ştie că Apollo, zeul pelasg, sau trac, cum mai este definit, confiscat de greci, ca şi Dionysos, Hermes sau
Orpheus, şi alţii – semizei, ca Hercules ori Ahile, îşi avea patria de origine ca toţi locuitorii hiperboreeni, pe
ţărmurile Istrului, şi că după ce aceştia împreună cu Eac şi Apollo au ridicat Troia, şi acesta s-a întors în patria sa de
pe ţărmurile amintitului Istru, mai exact in Insula Albă, sau Leuke, identificată azi ca Insula Şerpilor.
Miturile spun că aici era un stălucit templu închinat lui Apollo.(Pindar-sec VI, i.e.n.).
Lexemul alb este o formă coruptă, datorită uitării în timpul îndelungat ce a trecut de la existeţa reală a acestor
cetăţi sau ostroave, a termenului avii (în greceşte abioi– b corespunzând sunetului v, eponim amintit de Homer în
Iliada(Ed. De Stat pt Literat. şi Artă, 1959) la începutul Cântului III, şi XIII, 3-6, când Zeus purtându-şi privirea
peste ţări şi noroade, numeşte popoarele întâlnite–tracii; moesii şi avii cei mai drepţi dintre toţi muritorii – în
traducerea lui George Murnu apare forma abii-cei plini de dreptate.
Este clar că tracii sunt denumiţi după ţara lor, moesii, aşişderea şi în mod cert aceşti avii, au o ţară a lor numită
Avia sau Havila, cea amitită în Cartea Genezei Cap I, vers 9-14, caracterizată ca fiind plină de aur şi fiind înconjurată
de râul Fison.
Pseudo Cesarios, (sec.VI d. e.n-în F.H.D.R. vol.I, p 484) vorbeşte de fisoniţii numiţi şi danubieni.
Dicţionarul român-latin – (Paideia 2004, Bucureşti, p.550) a lui Virgil Matei consemnează pentru termenul strămoş,
cuvintele – pro–avus, abavi, orum; a(t)avi, orum, sau chiar forma avi–tus – iar cu sens de înaintaş mai îndepărtat
(strămoş-strămoşesc) lung şir din neam, pe cel de pro-s-apia.
Este mai mult decât evident că aceşti termini provin din latina priscă, şi că strămoşii lor păstrează denumirea
originarilor lor înaintaşi, amintiţi de Homer ca trăitori în regiune boreală anume avii, sau abioii. Iată o dovadă în plus
a apartenenţei dacior şi romanilor la aceeaşi rădăcină.
Cu alte cuvinte, prin Insula Albă sau, Ostroavele Albe ale blajinilor se înţelegeţinutul aviilor, al strămoşilor îndepărtaţi.
Şi iată cum ne vine ca o mănuşă posibilitatea de a demonstra cine sunt blajinii, scopul de fapt al întregului nostru demers, nu uşor de realizat.
Aceştia sunt aceeaşi pelasgi, înveşniciţi în mit, de urmaşii, care au păstrat în memoria colectivă, din
ancestralitate, excepţionala lor importanţă pentru omenire.
Acest mitonim are acelaşi etimon ca şi eponimul valah.
E vorba de un cuvânt blajin, realizat prin compunere prin contopirea lexemelor pelasgus + gins, tis(neam), rezutând
în urma transformărilor fonetice, prin alunecări de sunete, după legile comoditîţii în vobire şi ale modificărilor
aparatului fonator, în milemii de uzitare a unei limbi.
Deci lexemul compus pelasgus+ gentis are următoarele transformări fonetice: pelagenis= pelageni=
belagini (nu insistăm asupra legilor fonetice care acţionează în acest caz, ele se pot găsi în studiul nostru-Valahii,
factor de continuitate în istoria universală-Dacia Magazin).
Rămâne să arătăm că şi mitonimul Rohmani (cu variantele Rucmani, Rogmani)exprimă în aceeaşi realitate,
identificându-se cu blajinii.
Această denumire se găseşte în unele regiuni, în Bucovina de ex. şi nu numai
În legătură cu aceasta denumire am aminti părerle unor specialişti, cunoscuţi precumn.N. Cartojan, Ign.Joh.
Hanusch şi alţii care consideră termenul împrumutat, derivând de la numele Brahmanilor.
Cartojan, spune că – termenii amintiţi, nu poate fi despărţit de forma ruteană, corespunzătoare Rahman, care
trebuie socotită ca o formă coruptă din prototipul Brahman al redacţunilor bizantine şi greceşti, idée respinsă de
Victor Kernbach care-l citează în “Universul mitic al Românilor”, (Ed. Stiinţ 1994), arătând, pe drept că prioritatea
termenului ruteană nu e dovedită de Cartojan şi nici nu poate fi dovedită şi nici susţinerea lui Andrei Oişteanu, care
vede în Rahmani – sensul religios originar al brahmanilor digambara – (ib pag 201).
Noi considerăm termenul de Rohman local.
Şi Nicolae Densusianu ca şi Vasile Lovinescu vorbesc de ariminii, populaţie de la Dunăre.
Despre aceştia amintesc şi unii antici numindu-i Arimphei, adică arimii, sau ariminii din Munţii Rifei(Carpaţi)
Aceşti arimini au dezvoltat formele arimani-aromani, ramani, şi prin graiul local s-a ajuns la
formele rahmani, rogmani, rocmani, dar şi pe cele de roman şi român.
Denumirea de B-ra-h-man este rezultatul migrării înspre est, spre India a unei părţi din această pupulaţie sub
conducerea unui şef iniţiat care a primit numele dupa cel al populaţiei în fruntea căreia se afla şi anume de Rama sau Raman.
Prin corupere, termenul devine Brahman.
Conform multor precepte religioase antice el devine zeu (vezi faraonii egipteni care se considerau zei încă din timpul
vieţii), Brahma, iar slujitorii lui spirituali se numesc Brahmani (cei născuţi de două ori) – (n.n – şi această
semnificaţie are importanţa ei în demersul nostru),casta celor mai de sus locuitori ai Indiei până azi.
Superiorii Brahmanilor se numesc şi azi arieni (derivat de la arimeni), iar limba folosită în slujbele religiase este
sanscrita, considerată limbă sacră (san=sfântă şi scrit(a)= scrisă).
Cele mai recente studii arată că NU indienii au venit spre Occident, ci marele popor pelasg, civilizator, care a
format primul stat mondial, menţionat pe o intindere imensă, chiar din antichitate, a roit din nucleul originar de la
Dunăre în toate direcţiile.
(Prof.Maria Ciornei)
(VA URMA)
Comentarii
Trimiteți un comentariu