* C E A H L Ă U L *
Muntele Ceahlău este unic în spaţiul românesc – are hram şi are sărbătoare, dar, mai mult decât toate, are nenumărate legende şi poveşti, chiar şi unul dintre miturile fundamentale ale poporului român: „Dochia şi Traian”, mitul etnogenezei, cel atât de frumos versificat de Gheorghe Asachi. Are legende pe care le-a cunoscut Alecu Russo („Piatra Corbiţei”, „Piatra Teiului”) sau Gheorghe Asachi („Legenda Serafimei”, „Dochia şi Traian”), Mihai Eminescu („Turnul lui Budu”), Calistrat Hogaş („Legenda Panaghiei”) şi multe altele, ştiute de Mihail Sadoveanu, Constantin Matasă, Ioan Găvănescul, în antologiile noastre reuşind să culegem şi să prezentăm un număr de 49 de legende şi poveşti de la muntele Ceahlău.
Stănilă şi Piatra Lăcrimată
Stănilă era ultimul dintre cei cinci feciori ai unei femei din satul Pintec, care nu apucase să-
şi vadă pe niciunul însurat, patru dintre ei au murit de moarte năprasnică, iar cel mic era încă
nevârstnic. Li se spuneau ai lui Stănilă, căci erau înalţi şi vânjoşi ca nişte stane de piatră. Îi mai
rămăsese femeii doar un singur fecior care să-i aline bătrâneţile şi văduvia.
Flăcăul s-a tocmit slugă la arendaşul grec Hagi-Paraschiv de pe moşia Hangu a mănăstirii Buhalniţa şi fu trimis la oi, căci ştia meşteşugul lor de la tatăl său pe care-l însoţea când era mic cu turmele pe munţi.
Avea şi el 20 de oi şi le alăturase turmei grecului. Arendaşul avea trei fete, una mai frumoasă ca alta, iar cea mai mică dintre ele îl cam petrecea cu privirea pe tânărul cioban atunci când acesta venea la curte, căci flăcăul era tare chipeş, după cum spune povestea.
Şi lui Stănilă cel mic îi plăcea fata, căci nu se putea altfel, dar nu cuteza să ridice ochii spre odrasla bogatului grec. Fata făcu primul pas şi flăcăul îi răspunse spre o dragoste nevinovată. Grecul nici nu voi să audă despre o astfel de însoţire, dar la plânsul fetei îndrăgostite răspunse cu şiretenie.
Avea şi el 20 de oi şi le alăturase turmei grecului. Arendaşul avea trei fete, una mai frumoasă ca alta, iar cea mai mică dintre ele îl cam petrecea cu privirea pe tânărul cioban atunci când acesta venea la curte, căci flăcăul era tare chipeş, după cum spune povestea.
Şi lui Stănilă cel mic îi plăcea fata, căci nu se putea altfel, dar nu cuteza să ridice ochii spre odrasla bogatului grec. Fata făcu primul pas şi flăcăul îi răspunse spre o dragoste nevinovată. Grecul nici nu voi să audă despre o astfel de însoţire, dar la plânsul fetei îndrăgostite răspunse cu şiretenie.
Îi ceru lui Stănilă să plece şi să facă avere, măcar atâta cât era zestrea fetei şi abia atunci va fi vrednic să-i fie ginere.
Părăsi flăcăul curtea şi se întoarse în sătucul său, cu singura sa avere, cele 20 de oi. Urca adesea pe obcină, pe la Scaune şi prin Jgheabul Gardurilor până sus pe platoul Ceahlăului.
Îşi pusese în cap să caute una dintre comorile despre care spuneau bătrânii că au fost ascunse pe Ceahlău şi s-a apucat de săpat undeva la capătul jgheabului, sub gardul de stânci ce se întindea până sus pe tăpşan. Săpa cu vrednicie, dar nici urmă de comoară. Când îşi pierdea nădejdea, urca sus lângă oi, deasupra gardului de stânci şi-şi zbuciuma gândurile spre a afla un mijloc de înavuţire.
Dar timpul trecea şi averea nu părea a se strânge. Într-o zi, veni veste din sat că grecul îşi trimisese fata la Iaşi să se mărite cu negustor avut din neamul lor. De neputinţă şi de durere, Stănilă se aruncă de sus de pe stânci înspre gropile ce el însuşi le săpase. Până jos se zdrobi de stânci şi ajunse fără suflare.
Părăsi flăcăul curtea şi se întoarse în sătucul său, cu singura sa avere, cele 20 de oi. Urca adesea pe obcină, pe la Scaune şi prin Jgheabul Gardurilor până sus pe platoul Ceahlăului.
Îşi pusese în cap să caute una dintre comorile despre care spuneau bătrânii că au fost ascunse pe Ceahlău şi s-a apucat de săpat undeva la capătul jgheabului, sub gardul de stânci ce se întindea până sus pe tăpşan. Săpa cu vrednicie, dar nici urmă de comoară. Când îşi pierdea nădejdea, urca sus lângă oi, deasupra gardului de stânci şi-şi zbuciuma gândurile spre a afla un mijloc de înavuţire.
Dar timpul trecea şi averea nu părea a se strânge. Într-o zi, veni veste din sat că grecul îşi trimisese fata la Iaşi să se mărite cu negustor avut din neamul lor. De neputinţă şi de durere, Stănilă se aruncă de sus de pe stânci înspre gropile ce el însuşi le săpase. Până jos se zdrobi de stânci şi ajunse fără suflare.
Bătrâna mamă, văzând că fiul ei nu se mai întoarce acasă, deşi trecuse aproape o lună, a pornit pe urmele lui, spre Ceahlău. A găsit oile sus pe platou, iar ţipătul vulturilor bărboşi i-a arătat unde era hoitul. A strâns grămada de oase ce prinseră a se albi şi le-a urcat până la Fântâna Mitropolitului, unde le-a spălat cu apa sfinţită de pustnicii muntelui. Le-a îngropat lângă o stâncă ciudată aflată nu departe de izvor şi a pus o cruce la căpătâi. N-a mai coborât în sat, a rămas cu oile pe munte şi stâncile şi vietăţile Ceahlăului îi ştiau cu toate plânsul ei de mamă îndurerată.
Dar, la o vreme, geamătul ei nu s-a mai auzit. I-au mai rămas doar lacrimile, care se scurg din stânca ce-a primit-o înăuntrul ei.
Şi bătrâna mamă mai plânge şi astăzi, căci din stâncă se mai preling lacrimi. Oamenii i-au zis stâncii, ce semăna cu o babă, Piatra Lăcrămată, iar stâncilor, de pe care s-a aruncat feciorul ei, le-au spus Gardul lui Stănilă sau Stănilele.
Dar, la o vreme, geamătul ei nu s-a mai auzit. I-au mai rămas doar lacrimile, care se scurg din stânca ce-a primit-o înăuntrul ei.
Şi bătrâna mamă mai plânge şi astăzi, căci din stâncă se mai preling lacrimi. Oamenii i-au zis stâncii, ce semăna cu o babă, Piatra Lăcrămată, iar stâncilor, de pe care s-a aruncat feciorul ei, le-au spus Gardul lui Stănilă sau Stănilele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu