-- Serial: LEGENDELE MUNTELUI CEAHLAU -- partea a II-a -- VA URMA --

                               * C E A H L Ă U L *

Muntele Ceahlău este unic în spaţiul românesc – are hram şi are sărbătoare, dar, mai mult decât toate, are nenumărate legende şi poveşti, chiar şi unul dintre miturile fundamentale ale poporului român: „Dochia şi Traian”, mitul etnogenezei, cel atât de frumos versificat de Gheorghe Asachi. Are legende pe care le-a cunoscut Alecu Russo („Piatra Corbiţei”, „Piatra Teiului”) sau Gheorghe Asachi („Legenda Serafimei”, „Dochia şi Traian”), Mihai Eminescu („Turnul lui Budu”), Calistrat Hogaş („Legenda Panaghiei”) şi multe altele, ştiute de Mihail Sadoveanu, Constantin Matasă, Ioan Găvănescul, în antologiile noastre reuşind să culegem şi să prezentăm un număr de 49 de legende şi poveşti de la muntele Ceahlău.

-- Cununa Zimbrului --

Spune povestea că, după descălecat, Dragoş-Vodă umbla prin Ţara Moldovei ca să caute 

locuri bune de vânătoare, să cunoască plaiurile şi oamenii.

Ajuns pe valea Bistriţei, Dragoş şi însoţitorii lui au ajuns până la Piatra Teiului, iar de acolo au 

luat-o pe valea pârâului Schit. Au ajuns pe nesimţite la locul numit La Scaune, unde au mas şi 

s-au pregătit de odihnă, când, deodată, apare o turmă de zimbri. Speriaţi de vederea 

oamenilor, zimbrii au fugit care-ncotro. 

Doar pe unul au reuşit să-l lovească cu o săgeată şi au prins a-l urmări până la Piciorul Şchiop, 

pe un jgheab care de-atunci s-a numit Jgheabul lui Vodă. 

Ieşind la lumină, zimbrul porni pe sub Toaca şi Panaghia, spre curmătură. Sfârşit de putere, 

urmărit îndeaproape de vânători, zimbrul se lasă în vale printre colţii stâncoşi de sub 

Piatra Lată.

    Vlăguit, cu coama înfiorată, îşi dă duhul în zbaterea morţii.

Cununa de stânci sălbatice de unde s-a prăbuşit zimbrul din legendă se numeşte de 

atunci „Cununa Zimbrului”.

-- Clăile lui Miron --

           Coborând pe sub Ocolaşul Mare spre Poiana Maicilor, trecem pe sub Pavilionul 

Dacic şi Coloana Dorică, pe lângă Ocolaşul Mic, de unde un chip de dac priveşte din stâncă, ne 

îndreptăm spre Creasta Cocoşului. 

În stânga te întâmpină două stânci cu forme ciudate, asemănătoare cu nişte căpiţe sau chiar 

clăi, precum cele făcute de munteni în ţarinile de la poalele muntelui.

         Se spune că aici poposea cu oile sale un bătrân cioban, pe nume Miron, originar de prin 

Bicazul Ardelean, alegând păşunea grasă de sub Masa Dacică şi se oprea adesea să privească 

în zare spre Hăşmaş, spre Piatra Singuratică. Îi plăceau lui cele două stânci ciudate şi ascuţite, 

lângă care şedea şi cânta din fluier. Vietăţile pădurii îl ascultau vrăjite. Chiar şi pustnicul 

Ghedeon cobora de la adăpostul său de lângă Piatra Altarului ca să-i asculte viersul 

neasemuit.

               Ciobanii şi schivnicii, caprele negre, vulturii ţipători numiţi ceahlăi, stâncile şi vârfurile 

îl ştiau acolo. Îi auzeau fluierul. Toate îl îndrăgeau şi el le iubea peste poate. 

Se spune că a murit stors de vlagă lângă stâncile sale. Oasele-i albite de vremuri nu s-au mai 

găsit şi oamenii au zis că le-au primit stâncile. Fluierul său nu mai doinea. Dar uneori, când 

vântul se îndârjeşte cu răsuflarea-i grea printre jnepeni şi stânci, parcă se mai aude fluierul 

lui Miron răzbătând dinlăuntrul pietrelor sale.

                                                                 -- VA URMA --