-- LEGENDA RENAȘTERII DACIEI -- (de la EMIL DECEBALVS)

* Legenda Renaşterii Daciei  *

Ultimul dialog al lui Traian cu Decebal:

„- Sacrificiul vostru va fi lipsit de glorie. Voi şterge însăşi amintirea Daciei din istorie. Fiecare sul de pergament dacic va fi ars. Fiecărui istoric şi scrib dac i se vor scoate ochii şi i se va tăia limba, iar cinstirea numelui Dacia şi Decebal se va pedepsi cu moartea. Lumea nici măcar nu va şti că aţi existat!

– Lumea va şti că dacii liberi s-au opus unui tiran. Chiar dacă ne-ai cucerit acum, Inima Daciei, nu o vei avea niciodată, iar în cele din urmă ne vom reîntâlni, tot aici în Dacia, şi atunci vei plăti pentru tot răul pe care ni l-ai făcut! Ca două clipe vor trece, unde crezi că te vei putea ascunde?“, i-a spus Decebal profetic.

VESTEA TRĂDĂRII

Noaptea luă locul zilei, stelele se oglindeau pe cer. Un grup de sacerdoţi daci coborâră la lumina făcliilor pe aleea pietruită spre sanctuare. În fruntea lor se afla însuşi Marele Preot, îmbrăcat în alb. Un grup format din căpeteniile lui Decebal îi aştepta la intrarea dinspre sud al Marelui Sanctuar Circular. Alţi câţiva sacerdoţi se uitau atenţi la un obiect din piatră de formă ovală, umplut cu apă, acesta era un astrolab, aparatul astronomic cu care preoţii daci urmăreau noaptea mişcările planetelor şi curgerea lină a stelelor.

S-au întâlnit cu toţii în incinta Marelui Sanctuar Rotund. Vorbeau în şoaptă, să nu-i audă nimeni.

– Am primit semn de la Marele Zalmoxe că… şi aici Marele Preot se uită cu multă atenţie la cei prezenţi… suntem trădaţi!

Un murmur surd umplu mica adunare.

– De cine?, întrebau ei.

Marele Preot le răspunse:

– Nu ştim sigur, dar vom afla într-un sfârșit! Decebal vrea să ascundem tezaurul ţării, a spus că şi el simte că ceva nu este în regulă. Traian trimitea zilnic oameni plătiţi să-l omoare pe rege, iar de ceva timp e cam liniște. Ori, pentru bogăţiile Daciei se găsesc destui care să vină. Celelalte triburi pe care le-am protejat şi le-am hrănit atâta timp au fost şi ele cumpărate. Doar noi am mai rămas! Trimiteţi-vă femeile şi copiii în munţi şi pregătiţi-vă sufletele pentru întâlnirea cu Zalmoxe !

Se auzeau vag niște bătăi în ușă.

– Deschide, e Decebal! .

Deschise… Decebal era în cadrul ușii, afară era semi-întuneric și ploua mărunt. Intră destul de energic și se opri în mijlocul camerei. Privi câteva secunde în gol, apoi lăsând capul în jos, spuse cu o voce gravă, cu o durere ce-i apăsa sufletul:

– Frate Vezina, am fost trădați… Bicilis și preoteasa Elba au fost prinși încercând să fugă. Anunță retragerea femeilor și copiilor în Apuseni. Tu mergi la Marele Sfinx al Kogayonului, eu voi rămâne aici să-i aștept…

– Voi rămâne și eu cu tine, se auzi spunând.

– Vezina, știi cât de importantă este salvarea Cărții Sacre a Kogayonului. Ea cuprinde întreaga înțelepciune a Marelui Zalmoxe, pentru toate generațiile viitoare. Ești singurul care o poate interpreta dar și singurul om de încredere căruia pot să-i încredințez Cartea Nemuritorilor. Știi unde ți-a fost hărăzit să o duci.

– Așa este frate Decebal, dar nu voi pleca fără tine,… zise Vezina, privindu-l cu o hotărâre de nestrămutat.

În inima lor încă mai trăgeau speranțe. Nu știau că în realitate, romanii își triplaseră numărul de mercenari, atrași din toate colțurile lumii de bogățiile legendare ale Daciei Augusta…

BĂTALIA DE LA SARMISEGETUSA

Dacii îşi apărau cu dinţii fiecare colţ de cetate, dar numărul romanilor era copleşitor. Închipuiţi-vă, trupurile soldaţilor romani care muriseră erau până la nivelul de sus al zidurilor. Romanii atacau însă în valuri nesfârşite, urmând cât de curând să intre în cetate pe deasupra zidurilor.

Dacii îşi vedeau cetatea cucerită. Erau sătui de atâtea lupte, căci trecuseră zile şi ani în şir fără să se odihnească. Apăraseră atâţia ani aceste pământuri dragi, ascultaseră cu luare aminte la învăţăturile preoţilor, poate că le va fi dor de casa asta, dar ştiau că există o bucăţică de rai unde Zalmoxe îi aştepta la masa înţelepciunii.

Un vânt căldicel, ca o boare, le adie prin păr, iar sufletul le fu cuprins brusc de o pace eternă. Era Zalmoxe ! Îi simţeau chemarea. Sufletul le deveni mai usor, aveau acum chipurile senine. O parte dintre ei au dat foc la cetate.

Apoi s-au strâns cu toţii în jurul marelui vas cu otravă- astrolabul, în apa căruia se turnase o otravă lentă, dar sigură, pentru a nu fi prinşi în viaţă, duşi la Roma şi batjocoriţi. Bând pe întrecute se aruncară râzând extaziați în luptă. Chipurile le erau asemenea zeilor nemuritori, scântei aruncau în luptă, iar braţul tăia neobosit în stânga şi-n dreapta.

Soldaţii romani erau împietriţi de frică, dar nu aveau unde să fugă, din spate erau împinşi de hoardele de mercenari care se pregăteau să jefuiască Sarmisegetusa. Ce groază a pus stăpânire pe armata romană, căci dacii se aflau parcă în transă, nu mai simţeau rănile, tăieturile săbiilor şi nici săgeţile cu venin nu îi mai puteau opri. Mulţi romani ar mai fi murit dacă nu şi-ar fi făcut efectul otrava…

SACRIFICIUL MARELUI REGE DECEBAL

La poarta cea mare a cetății era Decebal acolo, cu garda personală, ținând piept cotropitorilor pentru a nu pătrunde în cetate.Cele două tunele secrete, care permiteau ieșirea luptătorilor în afara cetății, fuseseră dezvăluite și închise.

Aveau acum să iasă pe poartă, ca niște oameni liberi. Erau în jur de 300 dintre cei mai buni luptători. Vezina avea cu el patru preoți tineri, de încredere. Pe restul îi trimisese în munți, la vechile lăcașuri de cult, pentru a-i aștepta chemarea.

Chiar înainte ca poarta să cedeze, atunci când nimeni nu se mai aștepta la o ripostă, un nor de săgeți s-a abătut asupra celor din afară, poarta s-a deschis și fulgerător un pâlc de luptători au răzbit în afara cetății, protejând în mijlocul lor pe regele Decebal și pe marele preot Vezina. După ei au ieșit în ajutor toți dacii din apropierea porților, aruncându-se cu vitejie în luptă.

Au creat rapid un culoar printre dușmani, săgetând tot ce le ieșea în cale, apoi la scurt timp au intrat pe drumul îngust care ducea către munticelul din apropiere. Erau urmăriți din aproape, rămăseseră mai puțin de jumătate, iar săgețile otrăvite ale romanilor îi loveau nemiloase în spate. Decebal le spuse din scurt ce aveau de făcut.

La ieșirea din pădure în luminișul care ducea spre vârful dealului, luptătorii daci formară un zid de netrecut în calea dușmanului. Decebal îi aruncă o ultimă privire peste umăr lui Vezina, după care se îndreptă spre înaltul dealului, pentru a fi văzut de urmăritorii care încă nu trecuseră de bariera dacilor.

Toate aceste erau pentru a-i acoperi retragerea lui Vezina pe lângă luminiș, ca apoi acesta să reintre în inima codrului.

„O, rege sfânt, sacrificiul tău este imens. Cât de ușor ți-ar fi fost să te salvezi, dar ai preferat să protejezi sfintele taine strămoșești pentru toți fii Daciei mame.”

VEZINA – Continuitatea Daciei

Cu lacrimi în ochi, Vezina luă calea codrilor. Se văzu apoi, pe cărări ascunse, străbătând munții de mijloc ai Daciei, pentru a nu fi văzuți de vreo iscoadă străină.

A ajuns cu bine la Sfânta Peșteră a Ialomicioarei, în interiorul căreia se găsea unul dintre cele mai vechi altare străbune. Au realizat împreună cu sacerdoții de acolo, o rugă către Bunul Zamolxe pentru sufletele celor căzuți în luptă. Apoi au urcat împreună la megalitul sacru pe care și în ziua de astăzi îl numim Marele Sfinx al neamului omenesc.

Au meditat îndelung în fața Sfinxului pentru a fi ajutați, inspirați și protejați în dificila misiune pe care o aveau de îndeplinit. S-au rugat toată noaptea, iar spre dimineață, cei nouă sacerdoți daci și-au împreunat mâinile într-o ultimă rugăciune.

Odată cu răsăritul soarelui peste vârfurile munților frați, aflat pe altarul sacru din fața Marelui Sfinx, Vezina înălță tulnicul pentru a transmite un ultim mesaj sacerdoților daci.

Glasul tulnicului sună îndelung din munte în munte, din deal în deal, din cetate în cetate, din om în om… Dacia își închidea porțile Kogayonului, sfânta tradiție spirituală se oculta pentru a renaște din propia cenușă…

Renaşterea Daciei

Vezina privea pe deasupra mării de nori din vârful muntelui sau. Pelerina a cărei gluga îi acoperea faţa în întregime flutura în bătaia vântului. Trecuseră două luni pline de când lăsase liber în lume ultimul său învatacel pentru a deveni la rândul său maestru în ale Luminii Albe. Marele Zamolxe îl chema la el şi îi transmise că a sosit vremea să ia pe lângă el un alt învatacel şi să îi dezvăluie tainele kapnobatailor.

Simţea naşterea unui luptător special într-un sat îndepărtat, într-o colibă modestă. Porni în zbor peste norii albi şi cu un salt amplu, se infiinţa în pragul colibei unde micul bebeluş scâncea in copaie. Ceru permisiunea parinţilor să îl ia de lângă ei iar aceştia, coplesiţi de marea onoare ce li se acorda, incuviinţară.

Vezina urma să ia copilul de la o vârstă fragedă şi să nu îl mai dea niciodată familiei în care se născuse. Acest copil special urma să trăiască în peşteri secrete, pe vârfuri inaccesibile de munte, în grote unde nimeni nu putea intra, să se hrănească numai cu lapte, brânză şi plantele pădurii, să işi întărească trupul şi spiritul, să înveţe tainele magiei ale medicinei, ale războiului, ale meditaţiei şi misterioasa artă a kapnobatailor.

Vezina cunoştea bine aceste taine. Avea deja o vârstă pe care puţini oameni o puteau atinge dar trupul îi era sprinten, tânăr şi plin de vigoare. Învăţase secretul zborului între nori şi a umblatului în fum încă din copilărie, ştia tot despre telepatie şi despre puteri fizice de nestăvilit, vorbea cu animalele şi se împrietenise cu marele Lup Alb, cunoştea planetele de leac şi arta razboiului şi trebuia acum să le transmită mai departe.

Kapnobataii umblau întotdeauna câte doi, maestru si învăţăcel şi nimeni nu cuteza să le stea în cale. Uneori se distrau topind pietre cu puterea minţii, alteori îndoiau şi rupeau stânci uriaşe. Vezina era şi un luptător desăvarşit. Işi amintea zâmbind cum pusese pe fugă o intreaga armată prin simpla sa apariţie într-un nor de fum în mijlocul macelului.

Puterile kapnobatailor erau cunoscute şi temute în întreaga lume. Nimeni nu ştia unde se ascund şi unde pot fi găsiţi, dar kapnobataii simţeau orice pericol real şi cântăreau bine dacă trebuie să dea o mână de ajutor ori trebuie să lase lucrurile să se întâmple aşa cum este scris, ca pedeapsă pentru alte acţiuni.

Vezina instruise până acum doi kapnobatai şi un polistai dar incă nu găsise nici un ktistai in rândurile învaţăceilor săi. Folosea adesea fumul plantelor halucinogene pentru a intra în starea ce îi permitea să comunice cu zeii şi cu alţi kapnobatai din lume. Plantele pământului sacru al Daciei erau dătătoare de putere şi de sănătate. Venera fiecare palmă de pământ al Daciei şi fiecare frunză din copacii săi seculari.

Vezina aduse copilul în zbor lin, pe vârful unei stânci ce se ivea din valea unui pârâu nervos. Aici primise mesaj că se afla marele Zamolxe cel dătător de înţelepciune. Ajunse în faţa Zeului şi îi prezenta noul său învăţăcel. Zamolxe îi prezise o viaţă de rege, însângerat de şirul nesfârşit al bătăliilor. Vezina nu se temea. Moartea în luptă era cea mai mare onoare pe care un dac putea să o primească.

Centrul spiritual unde marele Zamolxe vieţuia pentru moment, într-o peşteră micuţă, adăpostea şi alte grupuri de kapnobatai veniţi să se adape din înţelepciunea Zeului şi un medic ce ajuta oamenii din cetăţile invecinate, învăţăcelul a venit şi el ca sa ia putere de la Zeu. Zeul era mereu în mişcare simţind chemarea dacilor care aveau nevoie de el. Trebuiau sa profite din plin de scurta sa prezenţă pe stânca cea tăioasă.

De aici avea să înceapă învăţătura puiului de Dac şi Renaşterea  Întregii Dacii !!!