-- SPIRITUALITATEA GETO-DACILOR --
Geto-dacii-românii au fost obligați să trăiască permanent printre și alături de cele mai diverse triburi etnice, cum ar fi: goți, huni, gepizi, avari, slavi, unguri, bulgari, mongoli, etc. şi printre cele mai diverse imperii (roman, bizantin, otoman, austriac, rus, sovietic) şi, totuși au reuşit totuşi să supravieţuiască.
Cum se explică această stranie supravieţuire într-un destin atât de fragmentat şi de fărâmiţat?
Ce au avut românii în plus faţă de aceste triburi şi imperii pentru a le rezista etnic şi spiritual?
Ceea ce i-a făcut pe geto-daci şi apoi pe români să nu dispară, să nu fie şterşi din istorie sunt următoarele:
1. Ideea perenă a nemuririi sufletului;
2. Ideologia epocii de aur;
3. Legăturile de tip familial;
4. Moştenirea cultului imperial
5. Unitatea limbii.
Practica nemuririi promovată de Zalmoxis, apoi de preoţii săi, întărită de reformele lui Deceneus, a fost amplificată de religiile misterelor răspândite în Imperiul roman.
Ulterior, creştinismul românesc a preluat acesta atitudine a dispreţului de lume.
O asemenea practică a nemuririi nu au avut nici unul din triburile migratoare care au prădat prin zonă şi nici unul din imperiile ulterioare.
Apoi, nimeni în afara băştinaşilor rămaşi la nord de Dunăre nu a mai trăit o epocă de aur specifică apogeului Imperiului Roman.
Această epocă răzbate până la noi din mulţimea de sărbători şi din varietatea lor.
Prin sărbătoare, urmaşii daco-romanilor au retrăit vremea de aur a lui SATURN din Dacia.
Triburile invadatoare şi imperiile de mai târziu nu au vieţuit total în această epocă simbolică.
Rolul familiei în supravieţuirea noastră este unul esenţial.
Această structură s-a opus prin natura ei atât tribalismului, cât şi dominaţiei imperiale.
Tot atât de adevărat este că familia nu a fost capabilă să genereze în absenţa altor legături sociale, alt concept în afara celui de supravieţuire.
Cât priveşte moştenirea imperială, adică cea a cultului împăratului roman, ea s-a arătat în nordul Dunării una esenţială.
Toţi împăraţii care au stăpânit în provincie au fost declaraţi înainte sau după moarte ”Dominus et deus”.
Imediat după retragere, la câteva decenii, această ideologie imperială avea să fie preluată de imperiul creştin al lui Constantin cel Mare.
Împăratul, ”Dominus et deus” se retrăsese cu adevărat, iar în locul său era trimis locuitorilor fostei provincii noul împărat. Acesta era ”Dominus et deus al cerurilor”, era Dumnezeu.
Cu această puternică moştenire imperială romană, daco-romanilor rămaşi la nord de Dunăre după 275 le-a fost foarte uşor să-l accepte pe Dumnezul creştin încă din secolul 4 d.Ch.
Toţi sau aproape toţi daco-romanii din fosta Dacie l-au înlocuit pe împăratul pământului, cu cel al cerului.
De atunci, de la această substituţie, românii nu au mai avut nici un împărat terestru.
Deşi izolate, atomizate şi autarhice familiile româneşti, au comunicat între ele prin intermediul aceleiaşi limbi ideile despre Dumnezeu, despre nemurirea sufletului sau despre epoca de aur.
Limbajul şi jocurile priveghiului sunt unitare pe întreaga suprafaţă locuită de români, apoi sărbătorile atât de multe şi de variate vorbesc toate despre aceeaşi epocă de aur .
Limbajul comun, sărbătorile, şi cultul lui ”Dominus et deus” a constituit însă o unitate simbolică şi ideologică, nu una socială, politică sau militară.
(partea I-a)
Geto-dacii-românii au fost obligați să trăiască permanent printre și alături de cele mai diverse triburi etnice, cum ar fi: goți, huni, gepizi, avari, slavi, unguri, bulgari, mongoli, etc. şi printre cele mai diverse imperii (roman, bizantin, otoman, austriac, rus, sovietic) şi, totuși au reuşit totuşi să supravieţuiască.
Cum se explică această stranie supravieţuire într-un destin atât de fragmentat şi de fărâmiţat?
Ce au avut românii în plus faţă de aceste triburi şi imperii pentru a le rezista etnic şi spiritual?
Ceea ce i-a făcut pe geto-daci şi apoi pe români să nu dispară, să nu fie şterşi din istorie sunt următoarele:
1. Ideea perenă a nemuririi sufletului;
2. Ideologia epocii de aur;
3. Legăturile de tip familial;
4. Moştenirea cultului imperial
5. Unitatea limbii.
Practica nemuririi promovată de Zalmoxis, apoi de preoţii săi, întărită de reformele lui Deceneus, a fost amplificată de religiile misterelor răspândite în Imperiul roman.
Ulterior, creştinismul românesc a preluat acesta atitudine a dispreţului de lume.
O asemenea practică a nemuririi nu au avut nici unul din triburile migratoare care au prădat prin zonă şi nici unul din imperiile ulterioare.
Apoi, nimeni în afara băştinaşilor rămaşi la nord de Dunăre nu a mai trăit o epocă de aur specifică apogeului Imperiului Roman.
Această epocă răzbate până la noi din mulţimea de sărbători şi din varietatea lor.
Prin sărbătoare, urmaşii daco-romanilor au retrăit vremea de aur a lui SATURN din Dacia.
Triburile invadatoare şi imperiile de mai târziu nu au vieţuit total în această epocă simbolică.
Rolul familiei în supravieţuirea noastră este unul esenţial.
Această structură s-a opus prin natura ei atât tribalismului, cât şi dominaţiei imperiale.
Tot atât de adevărat este că familia nu a fost capabilă să genereze în absenţa altor legături sociale, alt concept în afara celui de supravieţuire.
Cât priveşte moştenirea imperială, adică cea a cultului împăratului roman, ea s-a arătat în nordul Dunării una esenţială.
Toţi împăraţii care au stăpânit în provincie au fost declaraţi înainte sau după moarte ”Dominus et deus”.
Imediat după retragere, la câteva decenii, această ideologie imperială avea să fie preluată de imperiul creştin al lui Constantin cel Mare.
Împăratul, ”Dominus et deus” se retrăsese cu adevărat, iar în locul său era trimis locuitorilor fostei provincii noul împărat. Acesta era ”Dominus et deus al cerurilor”, era Dumnezeu.
Cu această puternică moştenire imperială romană, daco-romanilor rămaşi la nord de Dunăre după 275 le-a fost foarte uşor să-l accepte pe Dumnezul creştin încă din secolul 4 d.Ch.
Toţi sau aproape toţi daco-romanii din fosta Dacie l-au înlocuit pe împăratul pământului, cu cel al cerului.
De atunci, de la această substituţie, românii nu au mai avut nici un împărat terestru.
Deşi izolate, atomizate şi autarhice familiile româneşti, au comunicat între ele prin intermediul aceleiaşi limbi ideile despre Dumnezeu, despre nemurirea sufletului sau despre epoca de aur.
Limbajul şi jocurile priveghiului sunt unitare pe întreaga suprafaţă locuită de români, apoi sărbătorile atât de multe şi de variate vorbesc toate despre aceeaşi epocă de aur .
Limbajul comun, sărbătorile, şi cultul lui ”Dominus et deus” a constituit însă o unitate simbolică şi ideologică, nu una socială, politică sau militară.
(Eusebio George Tudor, Spiritualitatea geto-dacilor, : aspecte ale religiei şi comportamentului funerar (sec. V î.e.n. - I e.n.), 2008.)
Comentarii
Trimiteți un comentariu