-- RUSALIILE sau IELELE din mitologia românească --

                                * I E L E L E sau R U S A L I I LE *

Există legende care susţin că, ielele sau rusaliile, ar fi de fapt fiicele lui Rusalim-Împarat, care îi urăsc pe 

crestini, pentru că supuşii tatălui lor au trecut la creştinism, uitând de datinile strămoșești.

     

           Alte  denumiri sub care sunt cunoscute ielele :

Iele, Rusalii, Dânsele, Drăgaice, Vâlve (Vâlva Băii, Vâlva Pădurii etc), Irodițe, RUSALII, Nagode, Vântoase;

Domnițe, Măiestre, Frumoase, Împărătesele Văzduhului, Fetele Codrului (câmpului), Șoimane, Mușate, Miluite, Albe.

    Ielele sunt făpturi feminine supranaturale din mitologia românească străveche, răspândite în superstiții, cărora nu li se poate stabili însă un profil precis, din cauza inconsecvenței folclorului; totuși, forma mitologică preferată este a unor fecioare zănatice, cu mare forță de seducție și cu puteri magice, cumulând atributele Nimfelor, Naiadelor, Driadelor, întrucâtva și a Sirenelor. 

   Se sugerează ca ar fi posibil ca in trecut să fi fost preotesele unei zeități geto-dacice.

    Se crede că ielele apar mai ales noaptea la lumina lunii, în hore, în locuri retrase (poieni, silvestre, iazuri, maluri de râuri, răscruci, vetre părăsite sau chiar în văzduh), dansând goale, mai rar cu veștmânt de zale, sau înfășurate în văluri transparente și cu clopoței la picioare; fostul lor ring de dans rămâne ars ca de foc. Uneori doar cu trup aparent, alteori sunt doar năluci imateriale, cu aspect iluzoriu de femei vesele.

    Numărul în care Ielele își fac apariția e ori nelimitat, ori redus la 7, uneori chiar 3, în ultimul caz (Oltenia) legenda considerându-le pe fiicele lui Alexandru Macedon și numindu-le: Catarina, Zalina și Marina.

    Locuiesc în cete, în aer, pe stânci singuratice sau în munți, prin păduri sau anumiți copaci ca paltinul și nucul (preferați și pentru horele lor), rareori la răspântii.

     De obicei, nu sunt socotite genii rele: se răzbună doar când sunt stârnite, ofensate, sau văzute în timpul dansului, iar atunci pedepsesc pe culpabil pocindu-l, după ce l-au adormit cu cântecul și cu vîrtejul horei jucate în jurul acestuia de 3 ori. 

   În această ipostază, au similitudini cu fecioarele Erinyes din mitologia greacă. 

Unele descântece le portretizează așa:

      ”Voi Ielelor

Măiastrelor

dușmane oamenilor

stăpânele vîntului

doamnele pământului

ce prin văzduh zburați

pe iarbă lunecați

și pe valuri călcați

vă duceți în locuri depărtate

în baltă, trestie, pustietate

unde popă nu toacă

unde fată nu joacă.

Vă duceți în gura vîntului

să vă loviți de toarta pământului.”

    Adesea „Ielele beau apă de prin fântâni și oricine va bea după dânsele, îl pocesc”.

   După caracteristicile globale mai frecvente, Ielele sunt nemuritoare, frumoase, acorporale, voluptoase și seducătoare, excelente dansatoare și cântărețe corale; își poartă despletit părul lung și se îmbracă în veșminte vaporoase de mătase ori in, de obicei translucide sau chiar străvezii; invizibile ziua, pot fi văzute noaptea, cu mari riscuri pentru observator; deși adesea cu aripi, pot zbura și prin levitație, cu viteze teribile (într-o noapte, nouă mări și nouă țări), dar alteori călătoresc în trăsură cu cai de foc.

  Nu se poate stabili totuși o tipologie fermă, ea fiind variabilă de la o zonă folclorică la alta; astfel, Dimitrie Cantemir le numea cu unul dintre epitete, Frumoasele, simplificându-le funcția mitologică la domeniul erotic și considerându-le deci niște „Nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii frumoși”.

   Mitul Ielelor este de origine oarecum incertă. 

   Etimologiile speculate de mulți folcloriști sunt oarecum fanteziste, întrucât Iele nu este un nume, ci un substantiv având pronunția fonetică apropiată de cea a pronumelui personal, la persoana a treia, plural, feminin ele (sinonim în alte regiuni cu Dânsele); numele lor, real tainic și inaccesibil, este înlocuit cu simboluri atributive clasificate, de obicei, în 2 categorii:

• epitete imparțiale: Iele, Dânsele, Drăgaice, Vâlve (Vâlva Băii, Vâlva Pădurii etc), Irodițe, RUSALII, Nagode, Vântoase;
• epitete flatante sau propițiatoare: Domnițe, Măiestre, Frumoase, Împărătesele Văzduhului, Fetele Codrului (câmpului), Șoimane, Mușate, Miluite, Albe.

   Evitând cunoașterea numelui categorial, de tagmă, al Ielelor, folclorul înregistrează totuși unele nume individuale: Ada,Adela,Ana, Bugiana, Dumernica,Dragaia, Foiofia, Lacrimioara,Lacargia, Lemnica, Liodiana,Liana, Magdalina, Oprișana,Oana, Ogrișteana, Păscuța, Roșia, Rudeana, Ruja, Ruxanda, Simioana, Sandălina, Tiranda, Todosia, Trandafira.

    

       Originea denumirii este controversată

   De la denumire, până la poveştile din folclor, purtate din gură în gură, ielele , făpturile de care oamenii trebuie să se ferească, sunt pline de mister.

   Numele zânelor rele este el însuşi o controversă.

   Folcloristul Lazăr Şăineanu susţine în cartea sa ”Ielele sau Zânele rele” că numele creaturilor vine de la cuvântul cuman ”yel” care înseamnă vânt.

    Bogdan Petriceicu Haşdeu a considerat că originea numelui are de-a face cu sanscritul ”vel” care duce cu gândul la vânt, mişcare şi moarte.

     Alte păreri înclină către corelarea denumiri ”iele” cu pronumele personal feminin ”ele”.

  Legendele spun că numele de ”iele” nu trebuie rostit de om. De aceea, în timp, pentru fabuloasele creaturi s-au găsit denumiri diferite. Bogdan Petriceicu Haşdeu le aminteşte sub nume precum Rudeana, Ruja, Trandafira, Cosânzeana, Lemnica, Ana, Păscuţa, Ogrişceana, Foiofia, Bugiana, Dumernica, Liodiana, Magdalina, Tiranda, Simioana, Roşia, Todosia, Lacargia, Săndălina, Ruxandra. Tot pentru a evita rostirea numelui de ”iele” , din credinţa că rostirea aduce ghinion, românii le-au mai spus şi ” Dânsele”.

Cine au fost ielele?

     Ca şi denumirea, originea ielelor este la fel de controversată. Lazăr Şăineanu a considerat că ielele sunt, de fapt, sufletele unor femei vrăjite care după moarte nu şi-au mai găsit liniştea.

Există legende care susţin o altă versiune: ielele ar fi de fapt fiicele lui Rusalim-Împarat, care îi urăsc pe crestini, pentru că supuşii tatălui lor au trecut la creştinism.

  Etnologul Tudor Pamfile, care s-a ocupat şi el de mitul ielelor, a găsit o altă explicaţie. Ielele au fost cele trei fete ale lui Alexandru Machedon pe nume Catrina, Zaina şi Marina care au băut din apa vie şi au devenit creaturi supranaturale.

     Alte legende spun că, la origini, ielele ar fi fiicele Cosânzenei , zeiţa Lunii care a trăit o iubire incestuoasă cu Soarele.

   Cei doi au fost despărţiţi şi blestemaţi să nu se mai întâlnească niciodată, iar cele trei fiice au fost trimise pe pământ să despartă tinerii îndrăgostiţi.

Dimitrie Cantemir aminteşte şi el de iele în ” Descrierea Moldovei”, numind ielele "nimfe ale aerului, îndragostite cel mai des de tinerii mai frumosi"

   Legendele despre iele, care diferă de la regiune la regiune, spun că făpturile apar în grupuri de trei, cinci sau şapte. Poveştile le înfăţişează pe zânele rele din mitologia românească ca fiind foarte frumoase, îmbrăcate în veşminte vaporoase sau pur şi simplu goale. În poveşti apar noaptea, pe câmpuri şi în păduri, departe de ochii lumii. Legendele mai spun că ielele încing hore nebune şi vesele pe care ochii muritorilor de rând nu trebuie să le vadă. În urma lor rămân semne ale unor cercuri de foc din iarbă arsă.

Locuri ale ielelor în fiecare regiune a ţării

      Aproape în fiecare regiune a ţării există locuri despre care legendele spun că ar fi stăpânite de iele. Se spune că în Dâmboviţa, în zona numită ”La Omul Mort” ielele apar şi dansează în noaptea Sfântului Andrei.
       Alt loc pus pe seama ielelor este Pădurea Drocaia din Olt.
Se spune că aici, de-alungul anilor au fost semnate dispariţii ale unor copii. Legendele vorbesc despre faptul că ielele au adoptat un copil rămas fără părinţi pe care l-au făcut fratele lor. După moartea acestuia i-au dus dorul şi au căutat să-l înlocuiască cu micuţii care s-au rătăcit prin pădure. Aşa explică oamenii locului unele dispariţii misterioase din zonă.

       Pe unele câmpuri din Arad , Alba sau Braşov au apărut în anii 90 urme ale unor cercuri din iarbă arsă şi semnele au fost puse pe seama apariţiei ielelor, evenimentele alimentând poveştile din popor despre creaturile misterioase.

         Surorile rele ale Sânzienelor

   Despre iele se spune în tradiţie populară că ar fi surorile rele ale Sânzienelor, alte personaje supranaturale din mitologia românească.

   Spre deosebire de Sânzienele sărbătorite pe 24 iunie, semn al renaşterii vieţii, zânele bune care coboară pe pământ şi dau rod naturii, ielele sunt zânele rele.

    Legendele spun că ele sunt cele care îi pedepsesc pe cei care nu ţin sărbătoarea de Sânziene. Se mai spune că cei care dorm în noaptea de Sânziene sub cerul liber vor cădea sub puterea ielelor rele care îi vor schilodi sau îi vor lăsa muţi.
Se mai spune că ielele obişnuiesc să bea apă din fântâni şi oricine va bea după ele, va rămâne strâmb. Din legenda ielelor vine superstiţia legată de acoperirea fântânilor, vaselor cu apă sau întoarcerea cănii de lângă fânână cu faţa în jos.

Superstiţii din bătrâni

B   ărbaţii sunt cei care cad victime ielelor în mai toate legendele româneşti. Tocmai de aceea, de-alungul timpului, au fost inventate fel şi fel de metode de ”apărare” împotriva creaturilor supranaturale.

   Bărbaţii se apărau de iele purtând usturoi, busuioc sau pelin asupra lor. Se credea despre aceste plante că au puterea de a ţine la distanţă zânele rele. Despre leuşteanul pus la ferestre în ghiveci se spunea că are puterea de a alunga zânele rele. În folclorul românesc există şi o serie de descântece pentru vindecarea victimelor ielelor, mai toate făcute cu apă neîncepută de la izvor.

În ale zone ale ţării se crede că pentru a ţine departe ielele este suficient să faci cruce cu limba în cerul gurii.