-- Despre NAȚIUNE și NAȚIONALISM --

                 * NAȚIUNE și NAȚIONALISM *

      Cel mai de preţ produs al istoriei europene, acceptat dar şi contestat în acelaşi timp, este naţiunea. 

Latinescul „natio“ (de la nasci, a fi născut) înseamnă comunitate de origine.

   Naţiunea este un concept apărut târziu în istorie, la sfârşitul epocii feudale. 

 Până atunci se vorbea despre „popor”, neam”, „gintă”, „etnie”. 

    Naţiunea se defineşte ca o comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţi specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a soartei comune .

Despre naţiune filosoful Nae Ionescu scria în 1938 :

„Secolul al XIX-lea este cunoscut ca secolul naţionalismului  al statului naţional. Naţiunea se bazează pe ideea de stat şi de cetăţean, pentru că statul nu este o realitate organică, ci e alcătuit din indivizi care locuiesc un anumit ţinut, iară a avea aceeaşi origine, aceleaşi drepturi stabilite de legi pe care le conferă statul.

   Naţionalismul are un suport organic: poporul. Ce este poporul? Poporul este o realitate organică: trăieşte, creşte, moare.  

    Când un popor capătă conştiinţă de sine, încetează de a mai fi un popor şi devine naţiune, adică o realitate spirituală, cu conştiinţă de sine necunoscută, în trecut.

     O naţiune, ca o colectivitate organică şi spirituală, are anumite legi fireşti. 

  Realizare acestor legi  în formă optimă se cheamă ideal. 

  O naţie trăieşte în timp şi spaţiu, în istorie, în veac. 

   Cel mai mare cerc colectiv din care face parte omul este naţiunea.

Omul trăieşte în mai multe colectivităţi: familia,meseria, credința, etc. 

  Naţiunea având legi fireşti, acestea se impun aşa cum sunt ele, după state, nu cum vrem noi. 

  Adevărul în privinţa acestor legi nu e la noi, indivizii, ci în consemnul colectiv, în ceea ce gândeşte naţia.

 De exemplu: unirea tuturor românilor era o lege firească, nu o dorinţă a oamenilor (motiv politic).

    Deci, o naţiune trebuie să se realizeze în legile sale fireşti.

  Fiecare naţiune reprezintă un fel ireductibil de existenţă. De exemplu: trecerea de la un popor la altul este încă posibilă, dar de la o naţie la alta este imposibil. O naţie poate să moară, dar nu se poate schimba.”

     Termenul de ”naţionalist” este folosit, îndeobşte, pentru a descrie două fenomene:

1) atitudinea pe care o au membrii unei naţiuni, prin faptul că le pasă de identitatea lor naţională;

2) acţiunile acestora pentru a obţine sau menţine o formă de suveranitate politică. 

   În general, naţionalismul priveşte legăturile dintre domeniul etno-cultural şi cel al organizării politice. 

     Într-un sens mai larg, naţionalismul este un ansamblu de atitudini, aspiraţii şi direcţii de acţiune care atribuie naţiunii şi naţionalităţii o valoare politică, morală şi culturală fundamentală şi care determină o sumă de obligaţii corelative, atât pentru membrii respectivei naţiuni, cât şi pentru terţi (fie ei indivizi sau colectivităţi).

    De asemenea, trebuie să facem distincţie între naţionalismul universalist (care pretinde ca fiecare naţiune etnică să-şi aibă propriul stat) şi acela particularist (care consideră cănumai unele naţiuni ar trebui să se bucure de statalitate proprie)

    Asupra originii şi trăsăturilor definitorii ale naţiunii şi naţionalismului au fost dezvoltate două teorii: cea a permanenţei (sau perenialistă) şi cea a modernităţii (sau modernistă). 

   Teoria perenialistă descrie naţiunea ca o comunitate culturală, eternă, cu rădăcini în trecut, organică, indivizibilă, populară şi bazată pe legături genetice ancestrale. 

   Din contra, teoria modernistă arată că naţiunea ar fi o comunitate politică modernă, artificial creată de către elite, puternic divizată în profunzimea ei, formată pe baza comunicării dintre oameni.

    Sub presiunea ideologiilor extremiste, conceptul de naţiune a fost devalorizat: conceptul statului fascist italian, comunitatea de sânge sau rasă ariană la germani, sau realitatea tranzitorie ce urma a fi înlocuită cu poporul sovietic.

     

România este ea insăși o creaţie a naţiunii.

 „Nu naţiunea noastră a fost creata de un stat , ci statul nostru a fost creat de o naţiune. La noi statul este o creaţie a naţiunii“ – afirma N. Iorga – 

     Consistenţa elementelor spirituale şi culturale îl determina pe marele sociolog român  D. Gusti să considere naţiunea o creaţie voluntară, singura realitate care cuprinde umanitatea adevărată, pentru că însumează toate eforturile creatoare ale indivizilor.

   Naţiunile sunt mari comunităţi ale spiritului.

  Se pare că produsul european numit naţiune este pe cale de transformare în Europa.

   Mişcarea către entitatea europeană reprezintă încercările care se fac pentru a se formula un răspuns pertinent la noile provocări.

  „Dacă se va ajunge la o soluţie într-o zi, este puţin probabil – spune Jean Baechler – că aceasta se va întemeia pe o naţiune europeană, deoarece clivajele naţionale sunt mult prea profunde.”

   Se impune precizarea că naţionalismul unei naţiuni oprimate este altceva decât“naţionalismul” (de fapt, şovinismul) opresorului. Alain de Benoist accentua şi el  vocaţia democratică şi civilizată a naţionalismului: 

“Dreptul la diferenţă este un principiu valabil doar când se supune generalizării. Cu alte cuvinte, pot să-mi apăr diferenţa în mod legitim numai dacă recunosc şi respect diferenţa celorlalţi”.

  În consecinţă, naţionalismul cultivat într-un climat de pace, civilizaţie şi respect pentru libertate este o necesitate morală şi un imperativ spiritual. 

Naţiunile, sedimentate de-a lungul istoriei, au nevoie de un sistem de apărare împotriva abuzurilor internaţionalismului (mondialismului) birocratic, tehnocratic şi centralist, care poate degenera în imperialism şi totalitarism.

  Pe de altă parte, naţionalismul nu trebuie să fie niciodată un factor de automulţumire şi izolaţionism, ci unul de cooperare cu celelalte naţiuni.

  Petre Ţuţea nu era nici el departe de aceeaşi concluzie, pe care o exprimă în manieră socratică:

“Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei.” 

Pârvan zicea: 

”Etnicul e punct de plecare şi universul e punct de sosire. Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului. (…)

În celebra Déclaration des Droites de l’Homme et du Citoyen a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţenie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: «Oamenii sunt egali de la natură».

Fals! Oamenii sunt inegali de la natură. Sunt inegali înşişi membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru şi altul imbecil. Substanţa ereditară e un mister. 

Viitorul unei naţiuni se poate măsura după cât de preţuiţi sunt  Eroii săi de către oamenii prezentului. Oricât de rău ar duce-o un popor, în oricât de rele vremuri s-ar afla o ţară, dacă oamenii acelui popor, ai acelei ţări, îşi iubesc şi îşi respectă Trecutul şi Eroii, viitorul va fi unul bun.

  Oricât de bine ar duce-o un popor, oricât de prosperă ar fi o ţară, dacă oamenii acelui popor, ai acelei ţări, îşi dispreţuiesc Trecutul şi Eroii, viitorul va fi întunecat.

Parafrazând, nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la urmașii urmașilor noștri, în veacul veacurilor”