* DAMNATIO MEMORIAE *
(autor, Ana Maria Vg Moraru)
Această locuţiune, în limba latină, cu adevăratul înţeles de “condamnare a memoriei”, această gravă pedeapsă se aplica, în dreptul roman, trădătorilor sau hostes-ilor, adică inamicilor Romei şi Senatului Roman.
De multe ori, era urmată de o ”rescissio actorum”, de o anulare şi totală distrugere a actelor si a tuturor operelor care ar fi păstrat memoria inamicului.
Istoria a fost dintotdeauna scrisă de învingători, iar damnaţia a fost destinul multor popoare.
Se spune că cronicarii longobarzi din nordul Italiei, la mai puţin de 100 de ani de la pierderea războiului, nu mai găseau decât informaţii foarte vagi şi confuze despre evenimente, căci puterea papală, prin textele ecleziaştilor, iniţiase strategia inflexibilă de anihilare “a acestei perfide şi împuţite populaţii, ce nu putea fi nici măcar enumărată printre naţiile lumii” (epistola Papei Stefano II).
O altă politică a Imperiului, conform lui I.H.Rădulescu, era aceea de a adopta doctrinele şi Zeii învinşilor:
La noi, după pierderea Sarmizegetusei, draconul dacic este considerat iniţial pur simbol militar al Imperiului Roman, ca mai târziu, Constantin să-l adopte ca emblemă a propriei dinastii, abandonând definitiv acvila romană;
de asemenea, brăţările dacice vor deveni ”armillae” romane şi sub acest nume se regăsesc astăzi expuse, în marile muzee ale Italiei.
Din punct de vedere lingvistic, se păstrează o singură amintire concretă, mulţumită relegaţiei şi scrierilor lui Ovidiu: în 1820, Giuseppe Baini amintea, plin de emoţie şi întristare, despre dispariţia operelor în limba Getică, Triumphus Augusti Caesaris şi de Gestis Imperatoris, limbă considerată “extrem de docilă în versificaţia metrică”.
Mărturie extrem de importantă, care atestă existenţa unui alfabet şi a unei sintaxe, ce nu ar fi putut să dispară după o simplă ocupaţie, folosită fiind în celelalte două treimi necucerite ale Daciei.
Bruno Mugnai, în History & Uniforms 5 IT scria: “ (…)
Celebrul text al lui Traian, ”De bello Dacico”, a dispărut şi acesta, la fel cum a dispărut Getica lui Criton (medicul lui Traian) şi operele lui Arriano, Appiano şi Ammiano Marcellino, care conţineau foarte multe referinţe la războaiele împotriva dacilor.
Din nefericire, sursele cu privire la războaiele daco-romane au dispărut, ca şi cum aceste conflicte, împăratul Traian sau Dacii înşişi ar fi suferit un fel de damnatio memoriae, iar orice lucru legat de civilizaţia acestora ar fi fost distrus.
Svetoniu, în Le vite dei dodici Cesari, îşi încheie prezentarea cu Domiţian, iar Historia Augusta începe cu Adrian; Tacit a avut intenţia să scrie despre Nerva şi Traian, dar nu a mai scris; Caninio Rufo dorea să scrie un poem despre războaiele Daciei, dar nu s-a mai aflat nimic (l-a scris? s-a pierdut? nu l-a scris?…), iar cele ale lui Florus, au dispărut şi ele.”
Tuturor acestor strategii li se adaugă edictul imperial al împăratului Caracalla, prin care se pedepseşte cu moartea folosirea derivatelor getice (Geta, Geţia, Getic), iar aceasta după ce îl ucide pe Geta, fratele său .
In această perioadă, 212 en, ia naşterea Goţia şi se dă curs invaziei gotice.
Dar goţii scandinavi ai lui Iordanes, ERAU GEȚII din Cherosonesul Tauric (Crimea), pe care aceştia îl ocupaseră, în fuga lor de sub ocupaţia traiană.
Arheologul german Massman spunea că la sfârşitul sec. al VI-lea, cazarii ocupaseră Crimea şi i-au dat numele de Kazaria, dar coasta de sud – partea vestică, muntele Babougan – rămăsese totuşi cu numele său de GOTHIA.
Istoricul austriac Herwig Wolfram, în History of the Goths, spunea că “a fost la începutul sec. al III-lea, când romanii au început să cunoască poporul f o r m a t la NV Mării Negre şi nimeni nu spunea atunci, că aceştia ar fi derivat din Gutonii sau din Gutii ptolemeici.
Prima GUTTHIA – spunea acesta - in etnografia antică, se afla la ţărmurile
Mării Negre, mai mult ca sigur, în România de astăzi”.
(autor, Ana Maria Vg Moraru)
Această locuţiune, în limba latină, cu adevăratul înţeles de “condamnare a memoriei”, această gravă pedeapsă se aplica, în dreptul roman, trădătorilor sau hostes-ilor, adică inamicilor Romei şi Senatului Roman.
De multe ori, era urmată de o ”rescissio actorum”, de o anulare şi totală distrugere a actelor si a tuturor operelor care ar fi păstrat memoria inamicului.
Istoria a fost dintotdeauna scrisă de învingători, iar damnaţia a fost destinul multor popoare.
Se spune că cronicarii longobarzi din nordul Italiei, la mai puţin de 100 de ani de la pierderea războiului, nu mai găseau decât informaţii foarte vagi şi confuze despre evenimente, căci puterea papală, prin textele ecleziaştilor, iniţiase strategia inflexibilă de anihilare “a acestei perfide şi împuţite populaţii, ce nu putea fi nici măcar enumărată printre naţiile lumii” (epistola Papei Stefano II).
O altă politică a Imperiului, conform lui I.H.Rădulescu, era aceea de a adopta doctrinele şi Zeii învinşilor:
La noi, după pierderea Sarmizegetusei, draconul dacic este considerat iniţial pur simbol militar al Imperiului Roman, ca mai târziu, Constantin să-l adopte ca emblemă a propriei dinastii, abandonând definitiv acvila romană;
de asemenea, brăţările dacice vor deveni ”armillae” romane şi sub acest nume se regăsesc astăzi expuse, în marile muzee ale Italiei.
Din punct de vedere lingvistic, se păstrează o singură amintire concretă, mulţumită relegaţiei şi scrierilor lui Ovidiu: în 1820, Giuseppe Baini amintea, plin de emoţie şi întristare, despre dispariţia operelor în limba Getică, Triumphus Augusti Caesaris şi de Gestis Imperatoris, limbă considerată “extrem de docilă în versificaţia metrică”.
Mărturie extrem de importantă, care atestă existenţa unui alfabet şi a unei sintaxe, ce nu ar fi putut să dispară după o simplă ocupaţie, folosită fiind în celelalte două treimi necucerite ale Daciei.
Bruno Mugnai, în History & Uniforms 5 IT scria: “ (…)
Celebrul text al lui Traian, ”De bello Dacico”, a dispărut şi acesta, la fel cum a dispărut Getica lui Criton (medicul lui Traian) şi operele lui Arriano, Appiano şi Ammiano Marcellino, care conţineau foarte multe referinţe la războaiele împotriva dacilor.
Din nefericire, sursele cu privire la războaiele daco-romane au dispărut, ca şi cum aceste conflicte, împăratul Traian sau Dacii înşişi ar fi suferit un fel de damnatio memoriae, iar orice lucru legat de civilizaţia acestora ar fi fost distrus.
Svetoniu, în Le vite dei dodici Cesari, îşi încheie prezentarea cu Domiţian, iar Historia Augusta începe cu Adrian; Tacit a avut intenţia să scrie despre Nerva şi Traian, dar nu a mai scris; Caninio Rufo dorea să scrie un poem despre războaiele Daciei, dar nu s-a mai aflat nimic (l-a scris? s-a pierdut? nu l-a scris?…), iar cele ale lui Florus, au dispărut şi ele.”
Tuturor acestor strategii li se adaugă edictul imperial al împăratului Caracalla, prin care se pedepseşte cu moartea folosirea derivatelor getice (Geta, Geţia, Getic), iar aceasta după ce îl ucide pe Geta, fratele său .
In această perioadă, 212 en, ia naşterea Goţia şi se dă curs invaziei gotice.
Dar goţii scandinavi ai lui Iordanes, ERAU GEȚII din Cherosonesul Tauric (Crimea), pe care aceştia îl ocupaseră, în fuga lor de sub ocupaţia traiană.
Arheologul german Massman spunea că la sfârşitul sec. al VI-lea, cazarii ocupaseră Crimea şi i-au dat numele de Kazaria, dar coasta de sud – partea vestică, muntele Babougan – rămăsese totuşi cu numele său de GOTHIA.
Istoricul austriac Herwig Wolfram, în History of the Goths, spunea că “a fost la începutul sec. al III-lea, când romanii au început să cunoască poporul f o r m a t la NV Mării Negre şi nimeni nu spunea atunci, că aceştia ar fi derivat din Gutonii sau din Gutii ptolemeici.
Prima GUTTHIA – spunea acesta - in etnografia antică, se afla la ţărmurile
Mării Negre, mai mult ca sigur, în România de astăzi”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu