* DACIA PREISTORICA, PELASGII (ARIMINII) ŞI LEGILE BELAGINE – LEGILE NATURALE SAU LEGILE FIRII, TEMELIA CIVILIZAȚIEI UMANE *
4.
-- Belaginele – legile obştilor valahilor --
După ocuparea Daciei la 106 e. n., statul dac dispare; o mică parte dintre băştinaşi colaborează cu noii stăpâni, doar cei legaţi de administraţie în principal.
Marea masă se retrage, în frunte cu nobilii şi preoţii iniţiaţi, în munţi.
Aceştia se organizează – aplicând vechile legi în condiţii diferite.
Principala formă ce funcţionează este cea a OBȘTILOR, ce se vor menţine, în unele zone destul de târziu, pentru că ele vor fi celula de bază a întemeierii cnezatelor şi a voievodatelor.
Încă din „Pactul” propus de dacii răsculaţi în anul 117, e. n. se vorbeşte despre drepturile acestor „obşti”, ceea ce arată că legile romane n-aveau aplicare pentru dacii organizaţi după legile „gintei”.
Belaginele devin Legile Obiceiului Pământului.
Conducătorii obştei erau, de regulă, bătrânii, depozitarii legilor străvechi.
Bătrânii erau numiţi şi înţelepţi şi obştea de aceea era condusă de ”sfatul bătrânilor.”
Transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, devin călăuzitoare în toată viaţa obştei, şi forţa lor de influenţare capătă tăria pământului, purtând şi denumirea de „rânduieli”.
Cea mai importantă lege, avea în vedere neînstrăinarea pământului unui „neam”, ca instituţie constituită din membri înrudiţi prin sânge, care se integrau obştilor.
Obştea era alcătuită de un număr de „MOȘI” care aveau în spate lor „un neam”, care stăpânea pământul în devălmăşie. (Paul Stahl-1998, ”Satele devălmaşe româneşti şi europene .
În popor mai circulă şi azi zicala –„a vinde moşi pe groşi.”(a minţi).
O dovadă a rolului „moşilor” şi a vechimii instituţiei ce o reprezintă, este faptul că a derivat cuvinte esenţiale din fondul principal lexical precum: „moşie”, „moştenire”, „moştenitor”, „moşnean”.
Aceste lexeme se referă la ceea ce se va denumi mai târziu „patria”, „pământul”, transmiterea dreptului de stăpânire a acestuia din generaţie în generaţie, deci „continuitate”, dar menţionează şi pe „deţinătorul liber de pământ, aparţinător de un neam, ce avea in frunte un moş ”.
Recunoaştem în spatele acestor cuvinte perpetuarea legilor străvechi, care consemnau libertăţile şi drepturile geto-dacilor.
Acestea sunt prinse în Lex Vlachorum păstrată în spaţiul carpato-dunărean până în zilelele apropiate, prin refuzul urbanizării şi prin continuitatea legii comunităţilor săteşti, lege a pământului, asigurată de bătrânii cu brazda în cap.
Până târziu, (în sec. al XIX-lea), existau şi în Bucovina aceste formaţiuni obşteşti.
Mai multe dintre acestea se integrau unui “ocol” cu un centru numit şi„vatră”care aveau instituţii proprii, obligaţia de a da ostaşi, aveau un for judecătorparticular, alcătuit din „Oameni Buni”- care erau oameni de bunăcredinţă, întocmai cum „aceeaşi instituţiune a „oamenilor buni” asigura arbitri şi martori aşa cum aflăm din vechiul drept românesc numit în documentele evului mediu mijlociu, Jus Valachie” (Hasdeu-Arh. Ist. III, 46 ) , care nu puteau fi traşi în judecată decât de domnitor.
Despre aceste instituţii vorbeşte codul numit şi Lex Romana Utinensis (sec.VI, VII ) despre care Schzupfer spune că au fost copiate după un cod barbar şi că au fost scrise, la început, nu în latină, ci într-o limbă barbară.
Bethman – (Hegel, Storia della constituzioni dei municipii italiani-1881, p.221), crede că această lege îşi are originea în Istria.
Concluzia o trage tot N. Densusianu :
”Idioma în care e scrisă are particularităţi caracteristice limbii vorbite în Carpaţi şi Marea Neagră.
Chiar şi principiile fundamentale ale legii se întemeiază pe Lex Antiqua Valachorum”,(op cit. p.906).
Legea consemnează rolul important pe care-l aveau, în judecata proceselor „Boni Homines” (oamenii buni) care se bucurau de mare independenţă juridică, ce puteau fi răspunzători doar în faţa principelui „întocmai ca în Banat.” .
Pentru a argumenta că Lex Valachorum, Lex Utinensis şi Legea Pământului este una şi aceeaşi vom aduce câteva dovezi din documentele vechi.
-- VA URMA --Marea masă se retrage, în frunte cu nobilii şi preoţii iniţiaţi, în munţi.
Aceştia se organizează – aplicând vechile legi în condiţii diferite.
Principala formă ce funcţionează este cea a OBȘTILOR, ce se vor menţine, în unele zone destul de târziu, pentru că ele vor fi celula de bază a întemeierii cnezatelor şi a voievodatelor.
Încă din „Pactul” propus de dacii răsculaţi în anul 117, e. n. se vorbeşte despre drepturile acestor „obşti”, ceea ce arată că legile romane n-aveau aplicare pentru dacii organizaţi după legile „gintei”.
Belaginele devin Legile Obiceiului Pământului.
Conducătorii obştei erau, de regulă, bătrânii, depozitarii legilor străvechi.
Bătrânii erau numiţi şi înţelepţi şi obştea de aceea era condusă de ”sfatul bătrânilor.”
Transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, devin călăuzitoare în toată viaţa obştei, şi forţa lor de influenţare capătă tăria pământului, purtând şi denumirea de „rânduieli”.
Cea mai importantă lege, avea în vedere neînstrăinarea pământului unui „neam”, ca instituţie constituită din membri înrudiţi prin sânge, care se integrau obştilor.
Obştea era alcătuită de un număr de „MOȘI” care aveau în spate lor „un neam”, care stăpânea pământul în devălmăşie. (Paul Stahl-1998, ”Satele devălmaşe româneşti şi europene .
În popor mai circulă şi azi zicala –„a vinde moşi pe groşi.”(a minţi).
O dovadă a rolului „moşilor” şi a vechimii instituţiei ce o reprezintă, este faptul că a derivat cuvinte esenţiale din fondul principal lexical precum: „moşie”, „moştenire”, „moştenitor”, „moşnean”.
Aceste lexeme se referă la ceea ce se va denumi mai târziu „patria”, „pământul”, transmiterea dreptului de stăpânire a acestuia din generaţie în generaţie, deci „continuitate”, dar menţionează şi pe „deţinătorul liber de pământ, aparţinător de un neam, ce avea in frunte un moş ”.
Recunoaştem în spatele acestor cuvinte perpetuarea legilor străvechi, care consemnau libertăţile şi drepturile geto-dacilor.
Acestea sunt prinse în Lex Vlachorum păstrată în spaţiul carpato-dunărean până în zilelele apropiate, prin refuzul urbanizării şi prin continuitatea legii comunităţilor săteşti, lege a pământului, asigurată de bătrânii cu brazda în cap.
Până târziu, (în sec. al XIX-lea), existau şi în Bucovina aceste formaţiuni obşteşti.
Mai multe dintre acestea se integrau unui “ocol” cu un centru numit şi„vatră”care aveau instituţii proprii, obligaţia de a da ostaşi, aveau un for judecătorparticular, alcătuit din „Oameni Buni”- care erau oameni de bunăcredinţă, întocmai cum „aceeaşi instituţiune a „oamenilor buni” asigura arbitri şi martori aşa cum aflăm din vechiul drept românesc numit în documentele evului mediu mijlociu, Jus Valachie” (Hasdeu-Arh. Ist. III, 46 ) , care nu puteau fi traşi în judecată decât de domnitor.
Despre aceste instituţii vorbeşte codul numit şi Lex Romana Utinensis (sec.VI, VII ) despre care Schzupfer spune că au fost copiate după un cod barbar şi că au fost scrise, la început, nu în latină, ci într-o limbă barbară.
Bethman – (Hegel, Storia della constituzioni dei municipii italiani-1881, p.221), crede că această lege îşi are originea în Istria.
Concluzia o trage tot N. Densusianu :
”Idioma în care e scrisă are particularităţi caracteristice limbii vorbite în Carpaţi şi Marea Neagră.
Chiar şi principiile fundamentale ale legii se întemeiază pe Lex Antiqua Valachorum”,(op cit. p.906).
Legea consemnează rolul important pe care-l aveau, în judecata proceselor „Boni Homines” (oamenii buni) care se bucurau de mare independenţă juridică, ce puteau fi răspunzători doar în faţa principelui „întocmai ca în Banat.” .
Pentru a argumenta că Lex Valachorum, Lex Utinensis şi Legea Pământului este una şi aceeaşi vom aduce câteva dovezi din documentele vechi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu