-- ATACUL BATJOCUREI ASUPRA SUFLETULUI MAMEI ROMÂNII --

* ASALTUL NEMERNICIEI ASUPRA SUFLETULUI                       MAMEI ROMÂNII *

        

    În vălmăşeala decembristă, când situaţia scăpată din chingile dictaturii era pe punctul de a scăpa şi de sub control, de sub controlul raţiunii, ceea ce s-a şi întâmplat, un artist inspirat, dar şi gânditor, Horea Bernea, în dezlănţuirea acelui tsunami, a căutat un pilon, dacă nu un pilon un stâlp, dacă nu un stâlp un par, ceva, de ce să se lege această CASĂ  care e România să nu o ia la vale. 

   Şi a găsit că cel mai sigur punct de sprijin, şi rezistent, şi de aceeaşi fiinţă cu CASA aceasta ROMÂNIA, e creaţia ȚĂRANULUI ROMÂN, ce a făcut el de-a lungul a multor mii de ani, crestăturile lui în lemn, iia femeii lui, cântecele şi jocurile lor, bocetele lor, într-un cuvânt: felul lor de-a fi. 

    Se găsea acolo şi echilibru, şi statornicie, şi continuitate lină, fără hiatusuri, fără salturi în gol, exact ceea ce-i trebuia CASEI ROMÂNIA, de fapt ceea ce ea tot făcuse, de ce se tot legase în atâtea şi atâtea furtuni prin care trecuse.

      Atunci, Horea Bernea a făcut DIN Muzeul Partidului Comunist Român, MUZEUL ȚĂRANULUI ROMÂN. 

   A descleştat adică secera de ciocan şi, în loc de sperietoare pentru oameni, le-a pus să facă ce au făcut dintotdeauna când au fost nu în mâna partidului, ci într-a ţăranului: secera să taie grâu, ciocanul să bată cuie în gard. Asta însemnând că orice lucru e bun atâta vreme cât e lăsat în rostul lui şi devine unealtă de tortură dacă îl scoţi din acel rost.

      Numai că pe fiii şi nepoţii Partidului Comunist îi deranjează dacă lucrurile îşi văd de rostul lor. Lor nu le place că, în muzeul care, episodic, fusese al taţilor şi bunicilor lor comuniști,  e acum Muzeul Ţăranului Român, ţăran pe care ei, fără să-l cunoască, îl urăsc cu aceeaşi ură cu care l-au urât taţii şi bunicii lor.                                        Altfel,  de ce ar mai fi fost atâtea milioane de țărani prădați de pământul străbunilor lor și aruncați în fabrici și uzine străine de rostul lor ancestral.

   Aceeaşi ură se manifestă și acum, moştenită în subconştient, mai coclită însă, mai borşită (cum spune ţăranul), după dospirea ei în două sau trei generaţii.

 Şi au pornit atacul asupra Muzeului Ţăranului Român.
 Adică, după ce-au văzut că planul construirii Mega moscheii a eșuat, iar catedrala Neamului se tot înalță... şi-au mutat frontul la Muzeul Ţăranului Român. 

Dacă acesta-i parul care ţine România să nu o ia la vale, atunci acesta trebuie bubuit.

     Dar atacatorii nu sunt nişte demolatori de duzină. Ei sunt sofisticaţi.                    Ei sunt profanatori, ceea ce e cu totul altceva. 

  Dacă la noapte Muzeul Ţăranului Român ar fi demolat, mâine dimineaţă cei mai îndureraţi ei ar fi. 

  Pentru că ei nu vor moartea Muzeului, ci umilirea lui. 

   Aşa cum părinţilor şi bunicilor lor nu dărâmarea unui lăcaș de cult, ci murdărirea lui. 

    Tot aşa şi ăştia de acum. 

Nu rularea unui film într-un club de nudişti îi satisface, ci desfăşurarea de scene cu homosexuali, pedofili, ambigeni între scoarțe vechi, în lumina pâlpâindă a unei candele, printre ii, cojoace şi opinci.
Pe asta vor ei să regurgiteze, pe creaţia ţăranului român.

      În ce calitate mă revolt eu şi iau apărarea acelei creaţii a ţăranului român?
În calitate de... exponat de muzeu, şi nu de muzeu oarecare, de Muzeu al Ţăranului Român. 

  Şi nu vorbesc în metafore, folosesc termenii în accepţia lor cea mai proprie.
Uitaţi-vă bine la mine. Sunt printre ultimii, şi nu mai suntem mulţi, care am umblat în opinci şi în cămaşă de cânepă, şi asta nu la serbări,  în studiouri TV, ci la vaci şi la oi, rânind în poiată (o să vă traduc), cărând fânul, căpăluind porumbul.

 Nemernicilor!

   Pânza acelei cămăşi şi lâna din cioareci le-a tors MAMA, nu la lampă de gaz, pentru că era război şi nu se găsea petrol, ci la zarea focului de lemne. 

    TATA era pe front, neisprăviţilor, şi o mână de femeie se zbătea să îmbrace şapte copii, şi torcea noapte de noapte, şi ţesea, şi croia, şi cosea. 

     Şi toată truda aceea a ei, sfântă, pentru că s-a făcut prin martiraj, este condensată într-un fus care se află în Muzeul Ţăranului Român. 

Nu vă dau voie să-mi jigniţi MAMA cu spurcăciunile voastre!
     Că acel fus nu a înfăşurat pe el numai tortul Mamei, ci încă ceva mult mai de preţ. Mama mi-a făcut cămaşă şi cioareci ca eu să cresc mare, să mă însor, cu o fată, nu cu un bărbat, să avem copii care, tot aşa, fetele să se mărite cu flăcăi şi feciorii să se însoare cu fete. 

   Nu-mi spurcaţi voi acuma creaţia MAMEI, creaţie pentru care a fost făcut 

                                 MUZEUL ȚĂRANULUI ROMÂN .

 Voi, treaba voastră, nu vă încurc cu nimic, faceţi tot ce doriţi, unde doriţi, dar nu în prezenţa fusului pe care MAMA MEA, ROMÂNIA, a tors.
E singurul lucru pe care vi-l interzic. Deocamdată!
Încolo, fiţi sănătoşi!

(Ușăară adaptare după Miron Scorobete)