-- TEZAURUL DE LA PIETROASA --

    

Undeva, departe, în inima Europei Centrale, tocmai prin ținuturile unde legendele spun că BABA DOCHIA ( Mama Mare, Cybele ori Doamna Neaga, cum îi mai zic localnicii) obișnuia a călări pe un Leu feroce, avându-l la dreapta ei pe falnicul CALOIAN ( ATTIS, fiul lui Calauș), exact în zona unde Arcul Carpatic tinde a se recurba către miazănoapte, se inalșă mândru și enigmatic Muntele Istrița (din judeșul Buzău), în timp ce peun mic platouaflat la poalele sale , un ochi atent va descoperi comuna Pietroasele.

  Din vremuri străvechi această poziție a Muntelui Istrița, prezentând evident avantaj strategic, avea să fie folosită drept punct de observație de către întreaga populație Carpato-Dunăreană ( fie ea ARIANĂ, PELASGĂ, TRACICĂ, GETICĂ SAU DACICĂ, în speță urmașii ACELEIAȘI NAȚIUNI, a poporului botezat  ”ROMÂN” în modernitate. 

   Reputatul istoric și cercetător în sfera timpurie a devenirii Neamului nostru, profesorul NICOLAE DENSUȘIANU, arăta, ărintre altele, că, prin anul 1847încă s emai putea zări pe cel mai înalt și semeț pisc al amintitului masiv muntos un soi de val circular, având diametrul de 6,32 m și care purta straniul nume de ”ȘURA DE AUR”. 

Totodată, o altă stâncă alfată pe același munte, prezintă simbolica formă a unui armăsar, făcându-i pe localnici a denumi locul ” PISCUL CALULUI ALB”. Fie sculptată de mâini omenești, ori reazultat al eroziunii naturale, stânca respectivă este considerată de profesorul Densușianu drept un monunemt votiv consacrat vechii DIVINITĂȚI SUPREME SOLARE, URANIENE.

În fapt, cercetând mitologia antică românească, este vorba aici de o nouă dovadă a Cultului Zeului Solar trac GEBELEZIS sau, poate, al vreunei și mai vechi Divinități VEDICE.  

În plus, alte două stânci prezente pe muntele Istrița, înfruntând veacurile, poartă numele de PIATRA ȘOIMULUI , și nu departe de acestea se înalță, semeț, piscul botezat CUIBUL CORBULUI, din care țâșnește apa limpede precum cleștarul aunui izvor zis FÂNTÂNA VULTURULUI. Apele sale se adună într-o imediată apropiere , formând, la rândul lor, LACUL VULTURULUI.

După cum se vede, nici unul din reperele acestor locuri ”bțntuite” de Legendă, nu poartă vreo banală denumire de ...găină, pui sau...cloșcă. 

   Și totuși aici, în anul de grație 1837, doi țărani din comuna PIETROASELE, Ion Lemnaru și Stan Avram aveau a face o descoperire senzațională și, totodată de un interes arheologic primordial. Lucrând pe coastele amintitului Munte Istrița, spre a extrage pietrele necesare construcției unui pod, aceștia descoperă, sub un bolovan, aflat la mică adâncime, o impresionantă colecție de podoabe din aur, însumând nu mai puțin de 22 de obiecte, vase și ornamente.

 Firi simple, pragmatice, țăranii s-au grăbit să ascundă însă tezaurul ivit la lumină din negurile Istoriei noastre, pentru a plănui ulterioara și pripita sa comercializare, pe un preț de nimic, unui albanez numit Anastasie Verussi. 

Negustorul respectiv se va dovedi și mai ”inventiv” decât descoperitorii comorii, apucându-se să spargă a mare parte din neprețuitele obiecte cu dalta și ciocanul, sperând întru evitarea hoțească , în acest fel, a intrării tezaurului sub juridicția legilor specifice ale țării.

Și-a trebuit să mai treacă, astfel, un an întreg până când, în 1838, Guvernul Țării Românești să capete ceva informații despre existența acestei comori și să încerce a salva ceea ce mai putea fi salvat. 

Ca urmare, pe la sfârșitul anului 1842 sunt depuse la Muzeul Național din București un număr de 12 piese, aparținând Tezaurului de la Pietroasa, urmând a fi ulterior cunoscute sub numele impropriu de ”Closca cu puii de aur”.

În realitate, Antichitatea nu a produs nici o valoare artistica (statuie, tablou, bijuterie etc.) care sa nu reprezinte, in acelasi timp, si-un simbol metafizic, iar daca unele voci autorizate considera azi ca pasarile de aur ar reprezenta, în fapt, simboluri ale vechilor Divinitati tracice ori geto-dacice (carora li se mai spunea si „Bukolion”, sau „Vukalan”), poate că nu se înșeală defel. 

Comoara despre care vorbim a fost găsita in vecinatatea acelui ansamblu natural ce include „Piatra Soimului”, „Cuibul Corbului”, „Fantina” si „Lacul Vulturului”. Se naste intrebarea: de unde, oare, se va fi nascut ideea acordarii denumirii de „Closca”?!

Aplecandu-ne asupra stravechilor legende si traditii, vom constata ca suprema si totodata cea mai nobila si fenomenala zburatoare mentionata in cadrul acestora a fost asa-numita „Pasare Phoenix”. Conform Teologiei antice, aceasta ar fi fost un unicat pe intregul mapamond (cu alte cuvinte singura „Semper Avis”). Ea constituia o Zeitate Solara consacrata Astrului Zilei care traia perpetuu in cicluri vitale estimate, dupa unii la 700 de ani, iar dupa altii la „doar” 509. Periodic, la apropierea sfarsitului unui ciclu al lungii sale vieti, aceasta isi construia un fel de cuib din ramuri alese si plante frumos mirositoare, in care isi incheia astfel existenta. Ulterior, „cuibul” se metamorfoza intr-un ou, simbol al Genezei primordiale si continand cenusa Pasarii Phoenix, din care aceasta avea a renaste de-a pururi.

Dar sa comparam acum descrierile „Pasarii” in viziunea anticilor cu aspectul asa-numitei „Closte” din Tezaurul de la Pietroasa. Vom incepe cu randurile ce i le-a dedicat celebrul historic grec Herodot: „Este o pasare cu unele pene de culoare aurie si altele rosie, iar dupa forma si marime asemanatoare cu acvila. Ea pleaca din Arabia, transportand in gheare un ou din smirna, pentru a se duce in Templul Soarelui si a renaste”. Dupa Pliniu cel Batran, „…cea mai nobila pasare o reprezinta Phoenixul originar din Arabia, avand marimea unei acvile si gatul ca aurul, parte a corpului rosie iar coada albastra, insa si aceasta intretesuta cu pene rosii. Phoenixul isi transporta cuibul din Arabia tocmai pana in apropiere de Panchea, in orasul Soarelui”. Si, conform cercetarilor geografului Mela, „Panchea” se afla tocmai in apropierea Muntilor Ceraunici, adica Muntii „Cernei” de astazi. Textele marelui poet roman exilat Ovidiu considerau ca Phoenixul ar fi vietuit pe o colina apartinand celor mai frumoase meleaguri ale Elizeului, de fapt una si aceeasi regiune geografica a timpurilor preistorice cu Valea Jalesului din Romania moderna, care incepe din sus de Arcani. Ar rezulta, asadar, ca cea mai faimoasa inaripata a Religiei pre-Crestine poate fi localizata concret intr-o legendara regiune a Emisferei Nordice, aflata sub orizontul cel pur si senin al Istrului (fluviu numit ulterior „Dunare”), din apropierea susnumitilor Muntilor Ceraunici.

Iata, prin comparatie, cum se prezinta „Closca” noastra de la Pietroasa: fibula reprezinta imaginea unei pasari sacre, cam de marimea unui soim; intreaga suprafata a acestei zburatoare, modelata in aur masiv, fusese initial decorata cu felurite pietre pretioase ori semipretioase rosii, verzi, albastre si galbene. Deasupra, in crestet, „Closca” prezenta un imens granat rosu, tot din pietre rosii fiindu-i si ochii, in timp ce coada i se termina in nenumarate lantisoare suspendate, din aurul cel mai fin.

Scriitorul roman Alexandru Odobescu, cel care avea a-si insuma anii dedicati studierii pasionate a respectivului tezaur intr-o monumentala lucrare publicata la Paris, „Le Tresor de Petrosa”, „uita” insa a o mai numi „Closca” pentru a se referi, in schimb, pe parcursul paginilor 663-671, la „gatul Vulturului”, care ii aparea incadrat cu granate avind forma unor inimioare cu virful in jos (personal, in fotografii, eu le-am vazut totusi cu virful in sus!). Si tot el, Odobescu, vorbeste in detaliu despre „ciocul si ceafa Vulturulu”, de asemenea ornate cu granate de o marime apreciabila. Si intrucit la stravechiul popor Carpato-Dunarean (pelasgic-tracic), cu deosebire in cadrul cultului religios, toate isi aveau formele si canoanele lor tipice, se poate sintetiza, afirmind in consecinta, ca avem de-a face cu figura celebrei Pasari, careia un artist anonim ii va fi dat „viata” dupa un model strict traditional! De altfel, atunci cind, in anul 1885, prof. N. Densusianu lucra la a sa „Dacie Preistorica”, el nu uita sa mentioneze „Octoihul Slavonesc” tiparit la 1575, in care Pasarea Phoenix este descrisa printr-un detaliu suplimentar, acela de a tine in cioc o Cruce incirligata de forma vechii zvastici pelasgice, un foarte vechi simbol al Soarelui „renascut” odata cu aparitia Primaverii. Si tot astfel apare Ea si in „Psaltirea Slavo-Romaneasca” din 1577 (Bianu & Hodos, Bibliografia rom., tom I, p. 61-1.575 si 67-1577).

Mai tarziu vom gasi Phoenixul ca Pasare Heraldica in emblemele Tarii Romanesti, fiind reprezentata exact in momentul depunerii cuibului deasupra unor flacari regeneratoare, avand deasupra-i Soarele, Luna si Ursa Mare (constelatia „Carul Mare” de azi, compusa din 7 stele), deci in total 9 astri „veghetori” ai Eterniatii sale, iar in cioc tinand acum traditionala Cruce crestina ce avea a inlocui primordiala zvastica (vezi „Pravila” tiparita la Govora in 1640). Dar si „istoricii” ceva mai nechemati in domeniu au un drept al opiniei personale, iar acestia, fara a cerceta prea mult covarsitoarea semnificatie din substratul acestei descoperiri, s-au grabit in a cataloga prima reprezentare mondiala autentica a legendarei Pasari Phoenix drept o „amarata” de „Closca cu pui”! Cand, de fapt, „puii” sugereaza simbolic tocmai eterna renastere a Phoenixului din propria-i cenusa, ca mici duplicate menite a reface, iarasi si iarasi, Divinitatea originara! Dar asa-zisii „istorici” ai nostri de ieri si de azi nu se opresc aici. Foarte recent vede lumina tiparului la Bucuresti volumul „Heraldica Romaniei” scris si redactat de o anume doamna Maria Dogaru, care mi-a placut pe alocuri dar mi-a lasat pe ansamblu un gust pe care doar cu indulgenta il pot numi „amar”, vazind cum sunt, deliberat, omise ori trecute „pe linie moarta” nenumarate informatii si rationamente considerate, probabil, „inconfortabile politic”…

Dar, asa cum comorile Faraonilor egipteni si-au dovedit malefica influenta asupra tuturor descoperitorilor lacomi, cit si a profitorilor ce le-au rivnit ulterior, putem spune si dezvolta, in premiera mondiala, in ce constau manifestarile unui similar blestem invaluind Tezaurul descoperit la Pietroasa, blestem menit a-i afecta letal, la propriu si la figurat, pe toti acei ce i-au incercat sau ii vor incerca instrainarea de urmasii vechilor pelasgi, stapanitorii sai eterni de fapt si de drept. Straniu este ca nu doar atat Lemnaru, Avram si Verussi aveau sa moara la scurt timp dupa ilegalitatile comise asupra tezaurului dat la lumina, dar si tainuitorii obiectelor ce n-au mai putut fi recuperate de Guvern urmau a o sfarsi la fel de repede si straniu, de obicei in mod violent. In iarna anului 1875, comoara este furata din Muzeu, pe o noapte cu viscol grozav, de catre un fost seminarist pe nume Pantazescu. Iute prins si inchis, acesta va fi impuscat intr-o impulsiva incercare de evadare. Insusi scriitorul Alexandru Odobescu, autorul celebrului „Pseudo-Kynegheticos” („Fals Tratat de Vanatoare”) se sinucide in mod bizar, la scurt timp dupa ce „indrazneste” a publica „Le Tresor de Petrosa” tocmai la Paris, deci nu in Romania, tara sa de origine. La inceputul veacului nostru, „inteligentul” Guvern roman din timpul Primului Razboi mondial face o greseala istorica: evacueaza tezaurul Tarii, inclusiv „Closca cu puii de aur”, la Moscova spre a-l salva de armatele Puterilor Centrale, „uitand”, probabil, vechea zicala dupa care… ce ia muscalul, e „bun luat”! Insa, de indata ce Phoenixul pelasgic „se trezeste” retinut abuziv la Kremlin, pe cuprinsul uriasei Rusii incep sa se petreaca uriase nenorociri (vezi si „Dacia Secreta”, de Adrian Bucurescu): are loc o lovitura de Stat bolsevica ce instaureaza un sistem social negand existenta oricarei Divinitati (iar „Pasarea” noastra reprezinta, totusi, puterea si deci mania unui Zeu, acela al Soarelui, exact precum in blestematele comori ale Faraonilor), intreaga Familie Imperiala a Tarului Nicolae al II-lea Romanov, autoritate suprema in momentul acelei „preluari” a Tezaurului o sfarseste violent – fiind executata si are loc razboiul civil. Mai tarziu, milioane de rusi pier atunci cind Germania ataca U.R.S.S., si inca si mai multi din cauza genocidului ordonat de Stalin, din pricina ororilor sistemului comunist in general. In plus, mai toti conducatorii Romaniei care fie n-au reusit (cazul lui Antonescu), fie nici macar n-au dorit recuperarea „Pasarii Phoenix” din locurile straine „cuibului” Ei (cazurile Dej si Ceausescu) urmau sa sfarseasca de moarte nenaturala, deseori intocmai lui Pantazescu, Odobescu sau Tarului Nicolae al II-lea!!

Tezaurul de la Pietroasa poarta intr-adevar un teribil blestem, incrustat intr-o veriga iar sensurile sale se dezvaluie doar ochiului atent si mintii cultivate: de la stanga la dreapta, inscriptia tracica infatiseaza trinitatea HUTEN IAREN EIVEN, in traducere: „Casa (Neamul) in pace sa-ti fie”, dar, citita pe dos, cuvintele devin NEVIEN ERAI NETUH, adica: „Blestemat sa fie raufacatorul (hotul)”.

Poate ca ar fi mai bine sa le spunem si rusilor adevarul, nu de alta dar poate vor si ei, de-acum, ceva mai multa liniste in tara… 

Dupa cum locul „Inelului Nibelungului” nu poate fi decat in apele Rinului, „Casa” Pasarii Phoenix trebuie sa redevina, cat mai curand, Romania.

-DACIA-