-- SOLOMONARII --
Solomonarii, aceste stranii ființe ale mitologiei româneşti, se regăsesc în legende, dar si în realitatea cotidiană a satului românesc. Solomonarii sunt considerați ca personaje semidivine.
Solomonarii dețin puteri magice și sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi.
Legendele asociază solomonarii cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.
În tradițiile populare, cel mai des apar formele de magie care privesc apa.
Fie se vorbește de norii controlați de solomonari, fie se vorbește de paparude care invocă ploaia.
De semenea, străvechea meserie de fântânar se bucură la țară de mare respect.
Fântânarul descoperă izvoarele de apă ajutându-se de nuiaua de alun, ceea ce ne duce cu gândul la radiestezie, acea capacitate nativă a unor persoane excepționale, de a înregistra senzația produsă de emisia de radiații a unor corpuri vii sau amorfe.
Magia populară românească, recurge la descântec și nu la rugăciune, la constrângerea forțelor supranaturale și nu la îmbunarea lor prin acte de umilință sau prin sacrificii.
Magia nu funcționează ca religia în baza unei legislații divine, ci își face propriile reguli care au menirea de a intimida divinitățile sau spiritele. În formele de magie inferioară, magicianul constrânge forțele demonice fie prin pactizare cu ele, fie prin șantaj.
Se spune că zidarii, asemenea grădinarilor sau zarzavagiilor, foloseau magii pentru recondiționarea atmosferică și dirijarea precipitațiilor.
Dar acest gen de magie a fost mult mai intens parcticat de solomonari.
Mai important decât să controlezi vremea se pare că era socotit furtul umbrei.
O clădire nu poate dura fără înzidirea în ea a unei ființe omenești inocente, așa cum știm din legenda Meșterului Manole. Cazuri de ființe înzidite de vii nu sunt documentate. În realitate, lucrurile stăteau cam asș: se măsura cu o trestie umbra unui om și numai trestia, adică măsura umbrei, e îngropată la temelia casei noi.
Se credea că după 40 de zile de la aceasta, moare și omul căruia i s-a măsurat umbra, el devenind stafie protectoare a clădirii.
Dar furtul umbrei se poate face și în scopuri de magie neagră.
În România chiar și la începutul secolului XX, unii țărani alungau pe pictori, de teamă ca aceștia, luând proporția cu creionul, așa cum se obișnuieste in desen, să nu cumva să le fure umbra.
Principalii magicieni din tradițiile folclorice românești sunt solomonarii.
Solomonaria este un soi de masonerie populară, o asociație secretă de inițiați în magia meteorologică. Solomonarii se vor atotștiutori ai secretelor lumii.
--CINUL SOLOMONARILOR---
Întemeietorul Ordinului Solomonarilor, care a funcţionat veacuri de-a rândul în ţara noastră, a fost regele dac
SO LOMON „Cel Luminat; Care luminează”, născut în ţinutul Napailor, neam aflat la nord de cursul inferior al râului
Naparis, astăzi zis Ialomiţa.
Acest rege a fost cel care, în fruntea oastei sale, i-a alungat pe romani peste Dunăre şi cel care
a REÎNTREGIT pentru o vreme Dacia.
Solomonarii sunt în primul rând niște vrăjitori meteorologici populari (tipul lor de magie, ca și școala lor inițiatică amintind de șamanism).
Sursele folclorice arată că selecția viitorilor solomonari pare a se face din medii diferite, dar cu anume predilecție pentru mediile cu oarecare vocatie: de exemplu, este ales mezinul dintre șapte frați călugări.
Sau legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă/Şcoala de Solomonărie.
Școala solomonărească (Solomonăria) e localizată sub pământ sau într-o groapă adâncă, învățământul durând șapte ani. Folcloristul Lazar Săineanu spune:
„Necuratul locuiește sub pământ, unde se află școala diabolică, numită Solomanță sau Solomonărie, după prototipul atotștiutorului Solomon, și unde se învață toate limbile ființelor vii, toate tainele naturei și toate formulele magice, farmece și vrăji (solomonii).
Acolo nu se primesc decât zece ucenici și dascăl e diavolul însuși, care, după șapte ani de învățătură, își oprește câte un ucenic și acela devine apoi solomonar: călare pe un balaur el se suie în nori, de unde poartă ploi, furtuni și grindini”.
Solomonarii sunt capabili de a controla fenomenele atmosferice, aducând ploaia, dirijând furtunile și grindina. Astfel, vehiculul lor aerian, ca și aparatul lor tehnic, este balaurul.
După credințele moților, cum relatează N.Densușianu, solomonarul apare ca „un domn cu o iapă albă„, căutând un anumit iezer (lac adânc) de unde invocă balaurul.
Un portret complex al solomonarului a fost zugrăvit de profesorul Traian Gherman. El spune că solomonarii nu-și mărturisesc profesiunea în fața oamenilor. Cu toate astea, orice sătean îl recunoaște:
„Solomonarii au înfățișare îngrozitoare, ochi roșii, bulbucați, fruntea lată și încrețită, piept lat, gât puternic, statură mijlocie ori mică (…) au două cozi, una de pene subsuoară, și alta e prelungirea șirei spinării. (…)Toată înfățișarea li-e de oameni sălbatici cu păr sburlit și aspru, ca părul de porc. Hainele lor sunt numai petece și murdare. (…) De multe ori umblă îmbrăcați cu șapte pieptare chiar și în mijlocul verii, într-o mână cu o carte, iar în cealaltă cu un toiag. Totdeauna sunt scurți la vorbă, arareori îi auzi vorbind, dacă capătă ceva milă nu mulțumesc, pita căpătată de pomană nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape. Nu dorm nicicând în casă, (…) locuiesc în munți prin peșteri, prin păduri în colibe sau prin țarine. Ei (…) îs oameni blăstămați de Dumnezeu, cari se pun în legătura cu necuratul și își vând sufletul, ca să capete putere asupra văzduhului și a balaurilor”.
„După șapte ani de învățătură iasă din școală învăluiți în neguri și ținându-se cu mâinile de un fuior lung de nor, care îi scoate în lumea noastră din celălalt tărâm, îmbrăcați tot cu veșmintele cu care au intrat, iar din școală capătă o carte, un toiag sau un cârlig și un frâu de scoarță de mesteacăn”.
Solomonarii sunt numiți legători și dezlegători ai ploilor, sau „valhasi” („volhv” – „vrăjitor” sau „sacerdot” slav păgân). Unii folcloriști mai speculează că solomonarii ar fi trăit în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane.
În principiu, nu se acceptă identificarea solomonarilor cu șamanii.
Mircea Eliade citând cu prudență pe călătorul străin Bandinus care vorbea despre niște „incantatores” din Moldova de nord, pune la îndoială informația, întrucat ea nu e confirmată de un atât de bun cunoscător al obiceiurilor moldovenești ca Dimitrie Cantemir; de aici rezultă că nu se poate vorbi, în cazul solomonarilor, de un șamanism românesc.
O definiție lipsită de exagerări și întemeiată pe informații stricte din secolul XIX (deci mai apropiate de epoca în care această tagmă mai funcționa) găsim în cartea lui Fr. Muller, Siebenburgische Sagen :
„Solomonarii sunt moștenitorii înțelepciunii lui Solomon, considerat ca mare vrăjitor, care poate închide și deschide cerul cu farmece, a îngheța apele și lacurile, a aduce roua și grindina în câmpii„.
Funcția lor magică se pare că se limita la ceea ce spunea etnologul Tudor Pamfile: „Solomonarii se duc la iezere și de acolo scot Balaurul”.
Același folclorist definește și balaurul, ca instrument al operațiunilor solomonărești: „șarpele pe care nouă ani de zile nime nu l-a văzut, se face Balaur, adică șarpe uriaș, care poate și sbura. După ce poate sbura, se duce până găsește un hău fără fund, numit iezer, se bagă acolo și tot bea apa până-l scoate vreun solomonar„.
Din toate sursele folclorice autentice rezultă constant că solomonarii sunt oameni cu puteri supranaturale, care se prezintă de obicei icognito, ca și cerșetori zdrențăroși sau ca domni eleganți purtând într-o mână o carte, iar în cealalta un toiag sau mai ales un căpăstru (adesea din coajă de tei) cu care lovește balaurul în cap.
Capacitatea supranaturală a solomonarului e descrisă de folclor contradictoriu: deși e socotit de cele mai multe ori un discipol al Diavolului, uneori se consideră ca e un sfânt, subaltern al lui Dumnezeu.
Această diferență portretistică a depins probabil de influența Bisericii creștine, în raport cu capacitatea de rezonanță a conștiinței populare dintr-un mediu sau altul.
Totuși, pretutindeni se crede că solomonarii sunt ființe pozitive care fac bine oamenilor, fiind vindicativi.
Numai cu oamenii răi nu se poartă bine, lor stricându-le semănăturile, bătându-le cu grindina.
În stratul mai adânc al concepției mitologice rurale, Diavolul e agreat discret și chiar admirat pentru inteligența pe care o dovedește. Toată tehnica învățată în școala diabolică de solomonar se rezumă la căpăstrul amintit și la cartea din care citește, către balaur, formulele magice, care nu sunt însă descântece. Obligat astfel de solomonar, balaurul înghite apa iezerului, pe care apoi o varsă asupra locului indicat, când solomonarul traversează cerul călare pe acest balaur zburător.
Știm că folclorul conține pentru fiecare act malefic, pentru fiecare noxă, un antidot care, ca și în cazul buruienilor de leac, ține de magia albă.
Față de acțiunea solomonăriei, antidotul îl posedă niște „contrasolomonari„, proveniți dintre meșterii zidari, cărămidari, pietrari, despre care se crede că au fost solomonari ce și-au încheiat durata slujbei. Ei înfig patru furculițe spre cele patru puncte cardinale, rostind o formulă magică; iar, dacă vor, pot chiar să ucidă balaurul pluvial, aruncând în inima vârtejului un cuțit.
Solomonarii trebuie să treacă niște teste ale curajului și ale rezistenței la durere fizică în situații extreme. Solomonarii ucenici ascultă prelegerile predate de diverși demoni (printre care arhidemonul Uniila), citesc manulalele numai la lumina unui opaiț în timp ce sunt așezați pe o piatră de moară rotindu-se cu mare viteză și suspendată cu un fir magic de tavanul peșterii în care e adapostită școala.
Dacă privim cu atenție acest cadru misterios, conceput în atmosferă de basm, vom remarca totuși că școala subterană a inițierii e un ecou sărăcit al vechilor mistere de inițiere hermeneutică prin cărțile sapiențiale ale lui Hermes Trismegistul sau de inițiere agrară, ca în Misterele Eleusine.
(Istoria secretă a României)
Comentarii
Trimiteți un comentariu