- PASĂREA SUFLETULUI -
Problema morții a fost și rãmâne una din problemele insolubile ale omenirii.
Soluțiile pe care filosofia le-a propus sunt multiple și în general diferã de la o epocă la alta, de la o civilizație la alta.
Cu religia lucrurile sunt ceva mai simple și mai clare.
Analizând răspunsurile pe care preoții, de pe întreg pământul, le-au oferit de-a lungul mileniilor problemei postexistenței se pot desprinde trei mari soluții.
1) Viața sufletului dupã moarte continuă în cer.
În aceastã arie de credințe intră de regulă popoarele nordice ale Europei: germanii, sciții și, evident, strșmoșii noștri geto-daci.
2) Viața dupã moarte continuă în regiunile subpământene.
Avem aici religiile popoarelor sud Europene: greci, etrusci, romani, egipteni.
3) Viața sufletului continuã la nivelul pământului printr-un șir neîntrerupt de reîncarnãri.
Cu alte cuvinte, sufletul nici nu dispare, dar nici nu coboară sau se ridicã altundeva; el intră în alt om. Pentru reîncarnare au optat celții, dar și religia budistã și hindusã, etc.(Ea a existat și în creștinismul timpuriu, dar a fost scoasă ulterior, de Împărații Constantin și Elena)
La noi, străbunii Geto-Daci nu credeau că sufletele morților s-ar afla în morminte, și nu existã nici un fel de ritual de hrănire a morților, în absolut nici o zonã a României(ca la romani).
Dacii au oferit, un alt răspuns la acel șoc în existențã pe care-l produce moartea.
Între secolele 2 î.Ch.- 1 d.Ch. dacii practicau în exclusivitate ritualul INCINERAȚIEI.
Dacii îȘi ardeau morții, iar cenușa o împrăștiau poate în peșteri sau în râuri curgătoare.
În tot acest interval de aproape trei secole nu avem nici un mormânt dacic. Cum este și logic de altfel...
Pentru ca sufletul sã fie cât mai ușor și pentru a se putea ridica spre a strãbate distanțele cerești, corpul muritor trebuia ars.
*A SE OBSERVA SIMILITUDINEA ABSOLUTĂ CU PRACTICILE VEDICE, DIN INDIA, unde ajunseseră cu mii de ani înainte MASAGEȚII, ce roiseră acolo, din spațiul carpatodanubianopontic.*
Împãrãția sufletelor nemuritoare, pentru geto-daci, era în Cer.
O demonstreazã nu numai ritualurile de înmormântare, dar și mărturiile scriitorilor greci și romani, care începând de la Herodot și pânã la Dio Cassius, continuând cu gotul Iordanes din sec. 6 d.Ch. susțin că geto-dacii se credeau nemuritori.
Nemurirea geto-dacicã, ca și cea germanicã sau sciticã era una celestă.
Dacã am putut afla pânã acum că geto-dacii credeau în nemurirea cerească a sufletului, atunci ne punem întrebarea fireascã: sub ce formã parcurgea sufletul imensele distanțe pânã la locul de destinație?
De data aceasta rãspunsul nu poate fi aflat dintr-o singurã sursă.
Cea mai credibilă este una deosebit de credibilă și clară.
Este vorba de semicalotele sculptate din calcar descoperite în incinta sacră de la Sarmisegetusa Regia și la Fețele Albe pe care sunt redate în relief 7 orbite planetare împreună cu
Pasãrea Sufletului.
Dimensiunile acestor piese, singurele sculpturi din arta dacică descoperite, sunt de 21 cm înălțime, 25 lungime și 20 cm lățime.
Pasãrea Sufletului sculptatã pe cele două fețe teșite ale semicalotei este foarte stilizată.
Este ușor de recunoscut gâtul păsării împreunã cu vârfurile aripilor ridicate spre cer.
Contextul în care au fost gãsite, precum și locul în care au fost descoperite sunt identice și în cazul semicalotelor.
Așadar, în incita sacrã sufletul era inițiat încã în timpul vieții pentru a ști riturile și a cunoaște parolele pe care le necesitã cele 7 vămi planetare.
În fiecare din cele 7 sanctuare se desfãșurau rituri de inițiere pentru ca neofitul să poatã trãi veșnic. (extrem de asemănătoare cu riturile de inmormântare ale...faraonilor egipteni și cu cele budiste!!!)
Sufletul inițiatului trebuia ca la sfârșit sã se poată desprinde de corp la fel cum se desprinde o pasăre de pământ.
Doar Pasărea Sufletului știa toate parolele și doar ea putea străbate toate vãmile cerești.
Soluția geto-dacică a postexistenței și a traseului ce trebuia urmat pentru transcenderea la aceastã zonă a fost descrisă în mod indirect de cãtre Platon în două din dialogurile sale.
Cele două opere se inspirã, o spun toți comentatorii platonicieni, din religia orficã, o religie tracică, foarte asemănătoare cu cea geto-dacică, tracii și geto-dacii fiind, de fapt, același neam.
Marele filosof al antichității spunea că, în existența sufletului după moarte se desfãșura dincolo de sferele planetare.
Vehicolul de urcare era Pasărea.
Prin ritualurile de inițiere din temple, geto-dacii cunoșteau toate parolele de trecere, iar dupã moartea trupului, Sufletul-Pasăre urca dincolo de toate vămile, nemaiputându-se întoarce.
Nu găsim nimic asemãnãtor în religia romană și nu aflăm nicio asemănare din toate acestea(asta apropo de psihoza romanizării absolute!).
-- PASĂREA SUFLETULUI LA ROMÂNI --
Dupã creștinarea teritoriilor geto-dacice din nordul Dunãrii, religia creștină a adus o altã soluție la problema morții și a vieții de dupã moarte.
Creștinismul A INVENTAT O COMBINAȚIE între prima și a doua soluție, despre care vorbeam la început, într-o sintezã unică în istoria religiilor.
Trupul creștinului era înhumat (a doua soluție, tipic evreiascã), numai că sufletul nu trăia în pământ, ci în Cer (ca și la orfici.)
Trebuie spus că soluția creștinã la problema morții se aseamănă mai mult cu cea geto-dacicã, a postexistenței celeste, decât cu cea romană, a vieții din mormânt.
Datoritã creștinãrii, populația din nordul Dunãrii a încetat să-și mai ardă morții, pentru a-i înmormânta prin îngroparea cadavrului pe direcția E-V, dar sufletul va trăi pe mai departe nu în mormânt, ca la romani, ci în cer, ca la geto-daci.
Era firesc ca toate aceste deducții să își găseascã confirmarea pe teren.
Era firesc să găsim pasãrea sufletului și la români, rămasă de la străbunii geto-daci...și, iată, am
gãsit-o!
La sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 etnografii au pus în evidență că în Carpații Meridionali obiceiul, ritualului Păsării Sufletului era chiar larg răspândit.
În restul țării, locul Păsării Sufletului, a fost luat încet, încet de crucea creștină, înlocuind-o complet...
Epicentrul acestei vaste arii este în Munþii Orăștiei.
Aceastã regiune etnograficã în care, în loc de cruce, la capãtul mortului se așeza un stâlp funerar sculptat cu motive geometrice, iar deasupra stâlpului o pasãre din lemn, cuprindea actualele județe Sibiu, Alba, Hunedoara, Gorj și Mehedinți.
Astãzi, la începutul mileniului 3, obiceiul se mai păstreazã doar în partea nord-estică a Munților Orăștiei.
Este vorba de satele Purcăreți (în amonte de Pianul de Sus) și de Ciungul Mare (în amonte de Romos).
Atât de la Purcãreți, cât și la Ciungul Mare urcând pe plai se poate ajunge la Sarmisegetusa Regia.
Obiceiul funerar al Păsării Sufletului consta din așezarea la moartea unui bãrbat însurat a unui stâlp de lemn sculptat cu însemne străvechi la capătul său, iar în vârful stâlpului era înfiptã o pasăre tot din lemn.
Pasãrea simboliza Sufletul mortului.
Ea era păstrată cu strictețe pe toatã perioada celor 40 de zile cât dura înãlțarea Sufletului la Cer.
Se credea că nerespectarea acestei datini ar atrage după sine intrarea accidentală a sufletului mortului în alt animal și deci incapacitatea sa de a se mai ridica la Cer.
Cei care nu pot vizita partea nord-esticã a Munților Orăștiei și care doresc sã vadă acești stâlpi funerari și Pasărea Sufletului pot să viziteze Muzeul de Etnografie din Orăștie unde se află o bogatã colecție de asemenea piese.
Sintetizând cele spuse până acum, putem afirma că, în jurul Sarmisegetusei Regia românii au practicat și mai practică și astăzi, datina creștinã a înhumãrii morților combinatã însă cu ritualuri funerare tipic geto-dacice.
Chiar dacă parolele străvechi prin care sufletul mortului putea sã treacã de cele 7 vămi au fost uitate de þătrâni, sufletul lor este orientat și urmeazã aceleași trasee divine pe care le-au avut și strămoșii lor geto-daci.
În altã ordine de idei, zona de sud a Carpaților Meridionali în care s-a nãscut și a copilărit Constantin Brâncuși avea și ea la începutul secolului 20 aceleași obiceiuri funerare ca și zona din nordul munților.
Trãind în aceste vechi tradiþii, C. Brâncuși a dorit sã ridice la Târgu Jiu o Coloanã nesfârșită după modelul stâlpilor funerari, iar în vârful său sã așeze o pasãre nemuritoare, Pasãrea Sufletului.
Pânã la urmă a triumfat varianta în care stâlpul funerar (Coloana) și pasărea (Mãiastră) au fost realizate separat.
Prin intermediul geniului brâncușian aceste douã simboluri dacice au devenit universale la începutul secolului 20, iar astăzi, la începutul secolului 21, țãranii români încã mai cred că
Pasãrea Sufletului este o cale către nemurire.
-DACIA-
Comentarii
Trimiteți un comentariu