-- GETO-DACII --”OBȘTILE” alcătuite din mai mulți ”moși”, aveau în spate ”un neam” care stăpânea pământul în devălmășie.

În războaiele sângeroase dintre Daci și romani din 101 – 102 și 105 – 106 d. Chr. statalitatea Geto-Dacică nord dunăreană a fost întreruptă în mod violent, cotropitorii reușind să dividă Dacia în două. 
Teritoriul ocupat ce reprezenta la acea vreme DOAR  14 % din suprafața Daciei, a fost transformată în provincie romană. 

     Mare parte dintre Daci, în frunte cu nobilii și preoții inițiați, s-au retras în munți, unde s-au organizat după ”dreptul gintei”, potrivit străvechilor legi Pelasge (Valahe) – BELAGINES – care au devenit ”Legile Obiceiului Pământului”.

    Dacii supuși au aplicat legile străvechi în condiții de supraviețuire a neamului. Principala formă de organizare a Dacilor a devenit ”obștea” – unde legile romane n-au avut aplicare.

”OBȘTILE” alcătuite din mai mulți ”moși”, aveau în spate ”un neam” care stăpânea pământul în devălmășie. 

  Fiecare obște era condusă de ”sfatul bătrânilor”, format, de regulă, de bătrâni renumiți și înțelepți, cunoscători ai legilor străvechi. 

  Legile Valahe, numite și ”rânduieli”, erau transmise , ca în vremea Pelasgilor, prin viu grai. 
Din acele momente grele, istoria neamului geto-dac a fost strâns legată de instituții înfrățite, precum ”moșie” – ”moșnean” – ”moștenire” – ”moștenitor”, aflate în conexiune organică cu ”patrie” – ”pământ” – ”țară” – ”vatră”. 

Înstrăinarea sau pierderea pământului a fost considerată de către Dacii ”supuși” ca pedeapsă a Neamului. 

De aceea, cea mai importantă ”Lege Valahă” a avut în vedere blestemul aruncat asupra celor care vând sau înstrăinează în orice chip, vatra obștiilor, ca dreptul ginții la viață. 
Obștiile au constituit ulterior temelia organizării entităților politico-statale în Vatra Daciei Getice.

În afara provinciei ocupate, a rămas lumea geto-dacilor (numiți convențional Dacii Liberi), care i-a cuprins pe Geții din Muntenia, Costobocii din Carpații nordici, Dacii Mari din așa-numita Silvanie (ţinuturile Crişana, Sălaj, Sătmar) şi din Maramureş, precum Carpii din Moldova centrală. 

În toți cei 165 de ani de ocupație romană, Dacii Liberi au fost un permanent și real pericol pentru imperiul, aceștia atacând cotropitorii de câte ori au avut prilejul. 

Autoritățile romane au fost obligate în toată perioada de ocupație a teritoriilor Daciei, să recunoască identitatea Dacilor și să o respecte. 

Prima răscoală a Dacilor ”subjugați” s-a declanșat în anul 117 d.Chr. la scurt timp după moartea lui Traian, atunci când alături de Dacii Liberi ajutați de sarmați (iazigi și roxolani), au cerut noilor ”stăpâni” să respecte drepturile ”obștilor”. 

Ca urmare a înfrângerilor suferite în confruntarea cu ”barbarii”, noul împărat, Hadrian a abandonat teritoriile ocupate în Câmpia Getică și sudul Moldovei de astăzi, a retras hotarul provinciei Dacia pe râul Olt, iar pe cel al provinciei Moesia Inferior pe limesul Dunării, distrugând și partea de deasupra a podului construit de Apollodor din Damasc la Drobeta.

      Documentele vremii i-au menționat printre neamurile răsculate și pe Daci. 
În discursul public rostit de Aelius Aristide în aprilie-iunie 144 către Roma, este menționată ”Nebunia Geților”, care cu greu a fost oprită și doar cu ajutorul legiunii XIII gemina și a noilor trupe auxiliare aduse din provincie. 

     La mijlocul secolului aș II-lea numele ”DAC” și ”GET” erau folosite în „lumea romană” pentru a defini acelaşi neam, care-şi afirma identitatea prin luptă, adică prin încercări permanente, cu arma în mână, de a ieşi de sub robia romei imperiale.

    Împăraţii care au urmat pe tronul imperiului roman după moartea lui Traian au încercat, în disperare, folosind diplomaţia şi forţa armelor, să menţină sub stăpânire provincia Dacia, întrucât aducea mari foloase pentru „lumea imperială romană”.

N-au reușit, însă,  asta,  pentru mult timp!
-DACUL MAILO-