Șarpele cu cap de lup, steagul de luptă al dacilor, vine din istoria „tuturor
începuturilor”, conform epopeei sumeriene „Atra Hasis”.
Era emblema zeului-pastor DAOS și ulterior a fost nelipsit din toate triburile
de DAOI, DAI, DAHI, DAOSI, GEȚI, MASAGEȚI, TIRAGEȚI sau cum i s-a mai
spus acestui neam glorios.
Sarpele ceresc cu cap de lup, ca emblema a templului zeului Dumuzi, pe o tableta sumeriana datand din 2.300 i.C.
Cea mai veche reprezentare a steagului dacic, șarpele cu cap de lup, se afla (în poziție
verticală ) ca emblemă pe templul închinat stravechiului zeu sumerian DUMUZI, din Uruk, Mesopotamia.
Dumu.Zi („Cel drept.Fiu” în sumeriană) era numit, pe lista regilor antediluvieni întocmită
de preotul chaldean Berossus, „DAOS-PĂSTORUL” si avea atributul de “SERB ANU”,
„mielul lui Dumnezeu”! (De aici, vechimea si semnificatia numelui Șerban, posibil si cea a
cuvântului DUMNEZEU -Dumuzi, cuvânt care se găsește acum doar in limba română.
Efigia zeului Daos-Păstorul
Daos-păstorul a fost, conform listei lui Berossus, al cincilea rege divin de dinainte de
Potop în timpul “când regatul a coborat din ceruri, iar regi erau numai zeii”.
În epoca timpurie a civilizației sumeriene mesopotamiene (mileniul 4 i.C.), în textele de la
Surupak, numele lui DUMUZI-DAOS apare însoțit de formula „ama.usum.gal”, „a cărui
mama este dragonul ceresc”, arătând descendența cultică din zeița primordiala TIAMAT,
înfățișată ca dragon.
De aici și emblema sa, șarpele-dragon.
DUMUZI era nu numai un zeu al turmelor, ci și al
vegetației, fiind prima divinitate din istoria religiilor care a acceptat moartea ca necesitate a
continuării vieții.
Murind și înviind odată cu Natura, DUMUZI-DAOS avea grijă ca recoltele să fie bogate.
Ca semn al însămânțării, al virilității, era numit si „Taurul ceresc”.
Mai tarziu, atributele sale aveau sa fie transferate lui MITRA(MYTRA), celebrul ZEU
SOLAR, care poartă straie dacice, inclusiv cușma aristocratică si este mereu însoțit de un
șarpe si un câine-lup!
DUMUZI-DAOS la sumerieni apare reprezentat cu un miel pe umăr, cu mlădițe înmugurite
ieșindu-i din umeri, iar emblema templului său era dragonul, șarpele cu cap de câine sau de
lup.
Nu se știe exact unde a fost regatul prediluvian unde au domnit acesti „zei”, legendele
sumeriene localizând doar al doilea regat, format după Potop, în câmpiile din sudul
Mesopotamiei.
Însă se știe, că cele mai vechi simboluri ”sumeriene”, mai vechi cu peste 1.000 de ani
decât înființarea Sumerului din Mesopotamia, au fost descoperite la ...TĂRTĂRIA, pe
tăblițele de lut, unde apare și cultul solarului Taur Ceresc.
Întreagul nucleu al vechii Europe (România, o parte din Bulgaria și Serbia) are denumiri
sumeriene, arătând de unde au migrat aceștia spre Mesopotamia.
Se știe ca triburile dacice (DAOS, in Tracia, era asimilat cu “Lupul”) aveau ca steag de
luptă șarpele cu cap de lup, efigia zeului-pastor DAOS.
Steagul de lupta al intregului Neam al DACILOR, DAOSILOR, DAOILOR, DAAILOR,
GEȚILOR și MASAGEȚILOR!
Temuții arcași și șarpele cu cap de lup
Istoricul britanic Robert Vermaat a urmărit epopeea steagului-dragon, despre care scria ca
„era inventat de neamul DAHILOR si preluat mai apoi de alte semintții cu care aceștia
veniseră in contact”.
Cităm din istoria dragonului dahilor, a lui Vermaat, publicata pe web-ul Vortigern Studies.
Persanii aminteau si ei de temuta casta a razboinicilor „DAHA”, care se aliase cu triburi
nomade din sudul Kazastanului, hărțuind granițele Imperiului Ahemenid.
Li se mai spunea DAAI, DAI sau DAOI și erau înrudiți cu MASAGEȚII ce ajunseseră din
timpuri străvechi până în Urali și India.
DAOII au fost menționați în scris pentru prima dată în „inscripția DAIVA” a regelui persan Xerxes (486 – 465 i.C.).
Aceștia formau o satrapie subordonată regelui, locul lor de baștină fiind regiunea de jos a
Râului Sardaria, unde se învecinau cu DACII-MASAGEȚI.
DAOII erau renumiți ca războinici-arcași, având același steag de luptă: șarpele cu cap de lup.
Fiind mercenari, îi găsim în mărturiile despre bătălia de la Gaugamela (331 i.C.) luptând
sub comanda regelui persan Darius III, apoi, dupa moartea acestuia, sub comanda
nobilului Bessus.
Mai târziu s-au aliat cu Alexandru Macedon, având o contribuție uriașă în cucerirea
regatului PUNJAB, unde, rămânând ei înșiși, au intemeiat case regale.
După căderea Imperiului Ahemenid, DAOII s-au scindat in mai multe triburi, cel mai
important, PARNII, punând, sub dinastia fratilor ARSACE, bazele unui regat independent.
Sub Mitradat (171 – 138 i.e.n.), puternicul regat al razboinicilor PARȚI devine imperiu,
alipind mai întâi regatele înrudite Bactria si Media, apoi Babilonia, Elamul.
Ajunsese să ocupe teritoriile de azi ale Iranului, Irakului, Armeniei, părți din Turcia (aici
construind mărețulul sanctuar solar numit de turci „NEMRUT DAGI”, adica o pronunție
aglutinantă pentru „NEMURITORII DACI”), Georgia, Azerbaigean, Turkmenistan,
Afganistan si Tajikistan si vremelnic teritorii din Pakistan, Siria, Liban, Israel si Palestina.
Peste tot pe aceste meleaguri, s-a găsit temutul stindard dacic, șarpele cu cap de lup.
Dragonul tricolor al clanului Sureanu
Cel mai important clan războinic al PARȚILOR se numea SUREANU (posibil ca locul de
bastina al neamului sa fi fost ZONA MASIVULUI SUREANU, unde, pe versantul vestic, se
întindea SARMISEGETUZA, dar si alte cetăți, iar la poale se află străvechea TĂRTĂRIA).
SURENII erau cei care încoronau regii parți si aveau un vot important in Consiliul Regal,
avand si o puternică armată proprie.
În cronicile războaielor romano-parte, amintite de J.C.N. Coulston in “The draco
standard” (publicat in Journal of Military Equipment Studies), steagul-dragon al dahilor
este atestat încă de la prima dinastie partă, a Arsacilor (238 i.C.-224 d.C.).
Tot de aici aflăm că erau două modele oficiale ale steagului-dragon, unul roșu, al casei
regale si unul cu corp verde, al militarilor.
În lucrarea „Tactica”, a istoricului expeditiilor lui Alexandru Macedon, Arrian, se arată ca
clanul Sureanu avea unul specific, TRICOLOR: ROȘU, ALBASTRU, GALBEN!
Razboaiele dragonilor
În anul 53 i.C. generalul roman Crassus a invadat Parția.
Șapte legiuni romane au fost învinse la Harran de capetenia armatei parte, nobilul Sureanu, generalul roman fiind ucis dupa modelul razbunarii reginei masagetilor, TOMIRIS, pe invadatorul Cirus: lui Crassus i s-a taiat capul si i s-a turnat pe gură aur topit, ”ca sa-l sature de setea de aur care l-a mânat la razboi”.
Acesta a fost începutul unei serii de războaie cu romanii care a durat vreo trei secole. Granița dintre ei era Fluviul Eufrat. „Eu, frate” (!), Frate fiind alt clan conducător al DAHILOR.
Din când în când , parții si romanii mai uitau de razboaiele dintre ei și se aliau împotriva altora.
Astfel, generalul roman rebel Quintus Labienus și o armată partă, sub comanda regelui Pacorus I, au invadat, în anul 41 i.C., Siria, Cilicia, Caria, atacând Frigia și Asia.
Prada a fost extrem de bogata, iar dupa moartea fratelui sau Pacorus, regele Frate al IV-lea a avut ce investi în noua capitala, Ctesifon, pe Raul Tigru.
Lupul a rămas fără urechi
Eufratul devine iar granița între două armate „frațești”, dar potrivnice.
Un grup de soldați romani luați captivi de parți au devenit mercenari sub steagul-dragon si au ajuns să ocupe orasul chinez Li-jien.
Acolo, sub influența dragonilor chinezesti, capul de lup a rămas fără urechi și s-a ales cu o creastă reptiliană.
Și asa avea sa fie preluat de multe alte armate.
În anul 36 i.C., Marc Antoniu a invadat Mesopotamia cu Legiunea a VI Ferrata si alte unități, dar a suferit mari pierderi si a fost fericit ca a scăpat cu viață, ajungând în Armenia. Prima „runda” a razboaielor romano-parte s-a încheiat.
În anul 20 i.C., Tiberius a semnat un acord de pace cu Frate.
Rămași fără potrivnici, parții s-au orientat catre Valea Indusului.
Razboaiele cu romanii au reînceput în anii ’60, cand regele part Volosga I a încoronat un alt rege armean în locul celui vasal romanilor.
Conflictul s-a încheiat cu un compromis: regii armeni urmau sa fie aleși dintre prinții parți, dar cu aprobarea romanilor.
Tot un get i-a invins
Parții au continuat însă să forțeze mâna romanilor, iar Traian s-a hotarat să pună capăt aranjamentului, invadând Partia, în 114 d.C si cucerind capitala.
Revoltele nenumarate l-au determinat pe împăratul Hadrian să retraga armatele.
În 165 d.C., capitala a căzut din nou, fără ca intinsul teritoriu al parților sa fie demilitarizat de romanii cuceritori.
Pana la urma, tot un „neam” i-a venit de hac: generalul Septimius Severus, întemeietorul dinastiei romane a Severilor, de origine GETĂ, ca si Traian, de altfel.
Cu toții erau neamuri și se înțelegeau fără translatori, dar erau rivali când era vorba de stăpânit pământuri.
Generalul Severus a fost proclamat împarat de către legiunile Danubiene, dupa moartea lui Commodus (192 d.C.).
Era căsătorit cu fiica marelui preot al templului zeului solar BAAL, din Emesa (Siria), Gaius Iulius Bassianus, de origine TRACĂ.
Iulia Domna i-a adus pe lume doi împărați: pe CARACALLA si pe GETA!
Severus a ocupat capitala parților în 198, captura romanilor fiind asemănătoare cu cea a lui Traian de la Sarmisegetuza.
Legionarii lui Severus luptau tot sub stindardul-dragon, căruia împăratul îi redase demnitatea.
Pana la el, dragonul dacic era folosit în exercițiile soldaților romani, fiind luat la... țintă! Severus l-a impus ca drapel al cavaleriei.
În 226 d.C., regele vasal persan Ardasir a cucerit Ctesifonul și așa a început a doua domnie persană a sasanizilor.
Steagul-dragon a trecut la perși, pentru că, pe cât era de temut, pe atât era și de respectat.
Începând cu anul 175 după Hristos, stindardul dac s-a impus ca stindard al multor legiuni romane, triumfând şi în a doua jumătate a secolului al IV-lea, cu prilejul vizitei la Roma a împăratului Flavius Iulius Constantinus, fiul împăratului Constantin I ( după istoricul Ammien Marcellius).
Ce-i interesant abia de acum urmează, căci conform datelor cuprinse în Notitia Dignitarium, un document militar al arhivelor imperiale romane, stindardul de luptă al dacilor purta culorile roşu, galben şi albastru, aceleaşi culori de la primele legiuni geto-dace cantonate în Bretania şi Capadocia, în care fruseseră recrutaţi ca mercenari luptătorii daci.
După căderea Imperiului Roman de Apus, stindardul dacilor a fost preluat şi folosit de armatele bizantine până la finele secolului X.
Împăratul bizantin Justinian a înfinţat, în anul 535 după Hristos, două cetăţi dunărene, Recidava şi Literatta, locuite de luptători descendenţi ai dacilor care şi-au păstrat emblema stindard de luptă a strămoşilor.
Ca un semn de preţuire a efectului moral exercitat asupra războinicilor, stindardul folosit în legiunile romane şi ulterior bizantine era împodobit cu aur şi pietre preţioase.
În anul 1185, fraţii valahi Petru, Asan şi Caloian, au condus o armată contra bizantinilor, ai cărei oşteni aveau pe suliţe flamuri cu reproducerea dragonului-lup al dacilor, plus cele trei culori.
Culorile stindardului au străbătut veacurile fără nicio altă menţionare documentară, părând pierdute pentru totdeauna.
Dar iată că în anul 1821, culorile roşu, galben şi albastru se regăseau pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu, iar în anul 1848 au devenit culorile drapelului de stat, cunoscute şi astăzi.
Ce înseamnă memoria ancestrală a unui popor, şi cum nu poate fi ea ştearsă nici de atotputernicul Timp!!!
Stăm şi astăzi sub semnul lui Zamolxes, chiar dacă unii dintre noi nu avem habar de asta.
începuturilor”, conform epopeei sumeriene „Atra Hasis”.
Era emblema zeului-pastor DAOS și ulterior a fost nelipsit din toate triburile
de DAOI, DAI, DAHI, DAOSI, GEȚI, MASAGEȚI, TIRAGEȚI sau cum i s-a mai
spus acestui neam glorios.
verticală ) ca emblemă pe templul închinat stravechiului zeu sumerian DUMUZI, din Uruk, Mesopotamia.
Dumu.Zi („Cel drept.Fiu” în sumeriană) era numit, pe lista regilor antediluvieni întocmită
de preotul chaldean Berossus, „DAOS-PĂSTORUL” si avea atributul de “SERB ANU”,
„mielul lui Dumnezeu”! (De aici, vechimea si semnificatia numelui Șerban, posibil si cea a
cuvântului DUMNEZEU -Dumuzi, cuvânt care se găsește acum doar in limba română.
Nu se știe exact unde a fost regatul prediluvian unde au domnit acesti „zei”, legendele
sumeriene localizând doar al doilea regat, format după Potop, în câmpiile din sudul
Mesopotamiei.
Însă se știe, că cele mai vechi simboluri ”sumeriene”, mai vechi cu peste 1.000 de ani
decât înființarea Sumerului din Mesopotamia, au fost descoperite la ...TĂRTĂRIA, pe
tăblițele de lut, unde apare și cultul solarului Taur Ceresc.
Întreagul nucleu al vechii Europe (România, o parte din Bulgaria și Serbia) are denumiri
sumeriene, arătând de unde au migrat aceștia spre Mesopotamia.
Se știe ca triburile dacice (DAOS, in Tracia, era asimilat cu “Lupul”) aveau ca steag de
luptă șarpele cu cap de lup, efigia zeului-pastor DAOS.
Steagul de lupta al intregului Neam al DACILOR, DAOSILOR, DAOILOR, DAAILOR,
GEȚILOR și MASAGEȚILOR!
„era inventat de neamul DAHILOR si preluat mai apoi de alte semintții cu care aceștia
veniseră in contact”.
Cităm din istoria dragonului dahilor, a lui Vermaat, publicata pe web-ul Vortigern Studies.
Persanii aminteau si ei de temuta casta a razboinicilor „DAHA”, care se aliase cu triburi
nomade din sudul Kazastanului, hărțuind granițele Imperiului Ahemenid.
Li se mai spunea DAAI, DAI sau DAOI și erau înrudiți cu MASAGEȚII ce ajunseseră din
timpuri străvechi până în Urali și India.
DAOII au fost menționați în scris pentru prima dată în „inscripția DAIVA” a regelui persan Xerxes (486 – 465 i.C.).
Aceștia formau o satrapie subordonată regelui, locul lor de baștină fiind regiunea de jos a
Râului Sardaria, unde se învecinau cu DACII-MASAGEȚI.
DAOII erau renumiți ca războinici-arcași, având același steag de luptă: șarpele cu cap de lup.
Fiind mercenari, îi găsim în mărturiile despre bătălia de la Gaugamela (331 i.C.) luptând
sub comanda regelui persan Darius III, apoi, dupa moartea acestuia, sub comanda
nobilului Bessus.
Mai târziu s-au aliat cu Alexandru Macedon, având o contribuție uriașă în cucerirea
regatului PUNJAB, unde, rămânând ei înșiși, au intemeiat case regale.
După căderea Imperiului Ahemenid, DAOII s-au scindat in mai multe triburi, cel mai
important, PARNII, punând, sub dinastia fratilor ARSACE, bazele unui regat independent.
Sub Mitradat (171 – 138 i.e.n.), puternicul regat al razboinicilor PARȚI devine imperiu,
alipind mai întâi regatele înrudite Bactria si Media, apoi Babilonia, Elamul.
Ajunsese să ocupe teritoriile de azi ale Iranului, Irakului, Armeniei, părți din Turcia (aici
construind mărețulul sanctuar solar numit de turci „NEMRUT DAGI”, adica o pronunție
aglutinantă pentru „NEMURITORII DACI”), Georgia, Azerbaigean, Turkmenistan,
Afganistan si Tajikistan si vremelnic teritorii din Pakistan, Siria, Liban, Israel si Palestina.
Peste tot pe aceste meleaguri, s-a găsit temutul stindard dacic, șarpele cu cap de lup.
bastina al neamului sa fi fost ZONA MASIVULUI SUREANU, unde, pe versantul vestic, se
întindea SARMISEGETUZA, dar si alte cetăți, iar la poale se află străvechea TĂRTĂRIA).
SURENII erau cei care încoronau regii parți si aveau un vot important in Consiliul Regal,
avand si o puternică armată proprie.
În cronicile războaielor romano-parte, amintite de J.C.N. Coulston in “The draco
standard” (publicat in Journal of Military Equipment Studies), steagul-dragon al dahilor
este atestat încă de la prima dinastie partă, a Arsacilor (238 i.C.-224 d.C.).
Tot de aici aflăm că erau două modele oficiale ale steagului-dragon, unul roșu, al casei
regale si unul cu corp verde, al militarilor.
În lucrarea „Tactica”, a istoricului expeditiilor lui Alexandru Macedon, Arrian, se arată ca
clanul Sureanu avea unul specific, TRICOLOR: ROȘU, ALBASTRU, GALBEN!
Razboaiele dragonilor
Șapte legiuni romane au fost învinse la Harran de capetenia armatei parte, nobilul Sureanu, generalul roman fiind ucis dupa modelul razbunarii reginei masagetilor, TOMIRIS, pe invadatorul Cirus: lui Crassus i s-a taiat capul si i s-a turnat pe gură aur topit, ”ca sa-l sature de setea de aur care l-a mânat la razboi”.
Acesta a fost începutul unei serii de războaie cu romanii care a durat vreo trei secole. Granița dintre ei era Fluviul Eufrat. „Eu, frate” (!), Frate fiind alt clan conducător al DAHILOR.
Din când în când , parții si romanii mai uitau de razboaiele dintre ei și se aliau împotriva altora.
Astfel, generalul roman rebel Quintus Labienus și o armată partă, sub comanda regelui Pacorus I, au invadat, în anul 41 i.C., Siria, Cilicia, Caria, atacând Frigia și Asia.
Prada a fost extrem de bogata, iar dupa moartea fratelui sau Pacorus, regele Frate al IV-lea a avut ce investi în noua capitala, Ctesifon, pe Raul Tigru.
Un grup de soldați romani luați captivi de parți au devenit mercenari sub steagul-dragon si au ajuns să ocupe orasul chinez Li-jien.
Acolo, sub influența dragonilor chinezesti, capul de lup a rămas fără urechi și s-a ales cu o creastă reptiliană.
În anul 36 i.C., Marc Antoniu a invadat Mesopotamia cu Legiunea a VI Ferrata si alte unități, dar a suferit mari pierderi si a fost fericit ca a scăpat cu viață, ajungând în Armenia. Prima „runda” a razboaielor romano-parte s-a încheiat.
În anul 20 i.C., Tiberius a semnat un acord de pace cu Frate.
Rămași fără potrivnici, parții s-au orientat catre Valea Indusului.
Razboaiele cu romanii au reînceput în anii ’60, cand regele part Volosga I a încoronat un alt rege armean în locul celui vasal romanilor.
Conflictul s-a încheiat cu un compromis: regii armeni urmau sa fie aleși dintre prinții parți, dar cu aprobarea romanilor.
Revoltele nenumarate l-au determinat pe împăratul Hadrian să retraga armatele.
În 165 d.C., capitala a căzut din nou, fără ca intinsul teritoriu al parților sa fie demilitarizat de romanii cuceritori.
Pana la urma, tot un „neam” i-a venit de hac: generalul Septimius Severus, întemeietorul dinastiei romane a Severilor, de origine GETĂ, ca si Traian, de altfel.
Cu toții erau neamuri și se înțelegeau fără translatori, dar erau rivali când era vorba de stăpânit pământuri.
Generalul Severus a fost proclamat împarat de către legiunile Danubiene, dupa moartea lui Commodus (192 d.C.).
Era căsătorit cu fiica marelui preot al templului zeului solar BAAL, din Emesa (Siria), Gaius Iulius Bassianus, de origine TRACĂ.
Iulia Domna i-a adus pe lume doi împărați: pe CARACALLA si pe GETA!
Severus a ocupat capitala parților în 198, captura romanilor fiind asemănătoare cu cea a lui Traian de la Sarmisegetuza.
Legionarii lui Severus luptau tot sub stindardul-dragon, căruia împăratul îi redase demnitatea.
Pana la el, dragonul dacic era folosit în exercițiile soldaților romani, fiind luat la... țintă! Severus l-a impus ca drapel al cavaleriei.
În 226 d.C., regele vasal persan Ardasir a cucerit Ctesifonul și așa a început a doua domnie persană a sasanizilor.
Steagul-dragon a trecut la perși, pentru că, pe cât era de temut, pe atât era și de respectat.
După căderea Imperiului Roman de Apus, stindardul dacilor a fost preluat şi folosit de armatele bizantine până la finele secolului X.
Împăratul bizantin Justinian a înfinţat, în anul 535 după Hristos, două cetăţi dunărene, Recidava şi Literatta, locuite de luptători descendenţi ai dacilor care şi-au păstrat emblema stindard de luptă a strămoşilor.
Ca un semn de preţuire a efectului moral exercitat asupra războinicilor, stindardul folosit în legiunile romane şi ulterior bizantine era împodobit cu aur şi pietre preţioase.
În anul 1185, fraţii valahi Petru, Asan şi Caloian, au condus o armată contra bizantinilor, ai cărei oşteni aveau pe suliţe flamuri cu reproducerea dragonului-lup al dacilor, plus cele trei culori.
Culorile stindardului au străbătut veacurile fără nicio altă menţionare documentară, părând pierdute pentru totdeauna.
Dar iată că în anul 1821, culorile roşu, galben şi albastru se regăseau pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu, iar în anul 1848 au devenit culorile drapelului de stat, cunoscute şi astăzi.
Ce înseamnă memoria ancestrală a unui popor, şi cum nu poate fi ea ştearsă nici de atotputernicul Timp!!!
Stăm şi astăzi sub semnul lui Zamolxes, chiar dacă unii dintre noi nu avem habar de asta.
Comentarii
Trimiteți un comentariu