-=- Sfântul NICOLAE - SÂN-NICOARĂ -=-

                    -- Sân-Nicoară -- 
  Moșul Cel Bun, Dezlegător Al Colindelor 

Dacă luna noiembrie e guvernată de sărbători ale Lupilor și ale luminii, luna decembrie stă sub semnul a doi Sfinți – Moși: 
Moş Andrei şi Moş Nicolae. 

 În amintirea Sfântului Andrei (Sântandrei), lunii decembrie i se mai spune Andrea, Indrea sau Undrea, cu toate că Sf. Nicolae (Sân-Nicoară) este unul dintre cei mai iubiți sfinți din calendar. 

Imaginarul popular îi atribuie lui Sân-Nicoară aura unui sfânt bătrân, ca şi anul care se apropie de sfârșit. 

Este considerat protectorul copiilor, al orfanilor, al văduvelor, al corăbierilor şi al soldaţilor, cel care „păzește” Soarele să nu fugă de pe cer. 

 Se ştie de când lumea că e bun, generos, aducător de bogăție şi noroc, iar atunci când își scutură barba, „ninge negreşit”. 

 Dacă trece luna decembrie fără să ningă şi rămâne pământul negru, se zice că a întinerit Moş Nicolae. 

 Ziua de 6 decembrie încheie ciclul sărbătorilor dedicate Lupului. Spiritele rătăcitoare care începuseră să capete forţă din cauza îmbătrânirii anului şi a degradării timpului, încep să bată în retragere odată cu intrarea în drepturi a cetelor de colindători. 

În această zi se aud dobele prin satele noastre, semn că intrăm într-o perioadă sacră, de refacere a timpului pur. 

 Doba, nelipsită în vechime din recuzita zeilor războiului, însoțește ceata de colindători și îi apără de duhurile malefice, dezlanțuite de haosul provocat de agonia şi moartea Zeului An. 

În general e confecţionată din piele de câine sau de capră, animale în care țăranii cred că se poate întruchipa diavolul. 

Funcţia apotropaică a dobei e susţinută şi de ungerea acesteia cu usturoi, plantă magică utilizată împotriva spiritelor rele. 

Există şi o strigătură de drum care subliniază rolul exorcist al dobaşului: 
„Eu bat doba, eu colind / Eu duc sacii cu colacii/ Şi vă apăr de toţi dracii”. 

Totodată, doba are şi un rol de semnalizare, iar prin fixarea ritmului, devine instrumentul care ordonează haosul. 

Aceleaşi funcţii de semnalizare, ordonare şi purificare le au zurgălăii, tălăngile şi clopoţeii, amplificând totodată eficienţa rituală a colindului. 

Haosul primordial ce pândește sfârșitul anului, poate fi organizat doar prin ritual. 

Intervenția colindătorilor este obligatorie pentru că doar ei au puterea de a restabili ordinea, de a purifica spațiul, de a reînnoi vremea. 

 Colindătorii erau alai străvechi al zeilor solari 
Ceata de Feciori, cea mai arhaică formă de colindat atestată la noi, se adună de Sfântul Nicolae, se organizează după reguli riguros stabilite, urmând să se spargă de Bobotează. 

Se alege mai întâi gazda, apoi conducătorul cetei - vătaful mare- şi ajutoarele acestuia: vătaful mic, crâşmarul şi colcerul. 

În toată această perioadă, ceata pune stăpânire pe sat, devenind cea mai importantă autoritate din comunitatea ţărănească. 

Unele cete sunt însoţite de turcă, altele de steag. 

În mai multe sate din țară, conducătorul cetei de colindători poartă o bâtă, semn arhaic al iniţierii feciorilor în vechime. 

Bâta are şi menirea de a înspăimânta diavolii, conferindu-i purtătorului rangul de aliat al forţelor supranaturale pozitive, solare, în lupta împotriva celor malefice, ale întunericului. 

 Există şi o veselie la casa gazdei în timpul funcționării cetei, reminiscenţă a sărbătorilor dionisiace legate de moarte şi renaştere ca mod de a reacţiona la crizele din viaţa divinităţii, a lumii şi a omului. 

Turca sau capra, divinitate taurină de origine indoeuropeană, se naşte simbolic la confecţionarea măştii cu acelaşi nume, petrece cu ceata de feciori şi apoi moare de Bobotează pentru a renaşte împreună cu timpul calendaristic cu care se confundă. 

Moartea simulată a caprei, urmată de ospăţului feciorilor, sunt reminiscenţe ale sacrificiului regelui Saturnaliilor străbunilor pelasgi. 

Prezenţa măștii, a jocului, împlineşte colinda şi are o funcţie augurală, vechiul sincretism dintre cuvânt, muzică şi dans fiind întâlnit până astăzi. 

Trecerea colindătorilor pe uliţele satului constituie un parcurs magic, adevărat brâu protector ce cuprinde întreaga comunitate, iar colinda îndeplineşte rolul unui cântec-urare, care se repetă şi se reactualizează la fiecare casă, dând putere de împlinire cuvântului rostit. 

 Toate aceste vestigii străvechi, prezente în perioada postului Crăciunului, sunt puse sub semnul sacralităţii. 

Chiar dacă reminiscenţele serbărilor antice marcate de ospeţe, jertfe animaliere, rituri de purificare şi practici oraculare au ajuns până la noi, acum creştinii respectă întocmai restricţiile alimentare, ceremoniale şi de comportament impuse de post. 

Foarte multe persoane poartă numele de Nicolae, semn evident al venerării de care se bucură.